Bărbieritul de dimineaţă, care îl trezea cu totul din amorţeala somnului, începuse să i se pară judecătorului o operaţiune plictisitoare. Deschidea ochii mult mai devreme ca înainte. Asculta BBC-ul, apoi se dădea jos din pat indispus. Nu înţelegea de ce se încăpăţînau germanii să reziste, şi încă pe ambele fronturi. Ce putere avea acest Adolf Hitler asupra lor, încît nu îndrăzneau să-l dea jos? Atentatul ofiţerilor îl întărise, de parcă germanii erau dispuşi să moară pînă la ultimul pentru el. Ce loialitate de coşmar!

Cînd începea să se bărbierească, judecătorul îşi amintea de eşecul său amoros cu tînăra farmacistă Cristina, ceea ce însă i se părea din ce în ce mai suportabil. Rămînea cu briciul în mînă la gîndul că începuseră să dispară oameni din oraş şi că nu ştia ce să le spună celor care îl întrebau de soarta lor. Pomenea nu băgase pe nimeni în arestul poliţiei. Ruşii erau cei care făceau arestări, pe legea lor. Aveau un camion militar cu prelată şi înhăţau pe cine voiau ei. Îi luaseră mai întîi pe basarabenii care se pripăşiseră în oraş, apoi pe cei cîţiva soldaţi lăsaţi la vatră care luptaseră în Crimeea. Dispăruseră şi două fete de la Chelu, dar despre ele se spunea că fugiseră de frica neiertătoarei blenoragii sovietice, care pe altele le scoseseră din meserie. Judecătorului nu-i mai venea să iasă din casă. Îl oprea lumea pe stradă să-l întrebe ce ştia. Primarul răspîndise zvonul că aceste arestări aveau loc cu încuviinţarea lui, fiindcă poliţia militară a aliaţilor avea dreptul să ridice numai ruşi. Judecătorul i-a cerut să retracteze public acest zvon infamant. Primarul a refuzat - dacă ruşii abuzau de drepturile lor, nu era treaba lui să spună că judecătorul nu era amestecat în abuzurile lor. Legal, magistratul oraşului ar fi trebuit să ştie pe cine arestau ruşii şi dacă nu afla decît după aceea, s-ar fi cuvenit să protesteze! Scos din