Refugiat de canicula lui iulie in casa, asteptând mântuirea racoroasa a aparatului de aer conditionat – neputincios insa in fata asaltului de grade –, mi-am petrecut ceasurile, minutele si secundele in fata calculatorului. Citind ziarele, cautând tot felul de informatii pe Google, conversând sau incercând sa conversez, scriind. Dupa un timp, am simtit ca o iau razna, ca traiesc intr-o lume paralela, inumana, periculoasa. Am simtit nevoia sa ies, sa simt viata, sa aud inflexiunile din vocile oamenilor, sa imi friga talpile nu numai asfaltul ce sta sa dea in clocot, ci si concretul lumii reale.
De câte ori m-am intâlnit cu Neculai Paduraru, i-am promis ca voi trece pe la el pe la atelier. Ne-am cunoscut tot intr-un atelier, cu multi, foarte multi ani in urma, pe când el si Liviu Russu, fostul meu coleg de liceu, aveau bursa "Aman", iar apoi am baut multe ceaiuri din canile de lut care populeaza nestirbit orice atelier de pictura sau sculptura, in Sarmisegetuza 6, la capatul tramvaiului 21, de la Piata Sf. Gheorghe. Era un punct aproape obligatoriu in iesirile mele in oras, dupa truda navetei pe care o faceam zilnic.
Cei doi se opreau rar din treaba, prezenta mea parca le stârnea pofta de a lucra (pe Liviu mi-l amintesc mereu cu mâinile pline de lut, iar pe Neculai – contorsionând niste tevi), dar si de vorba. Aparatul de radio mergea la nesfârsit, de cele mai multe ori pe posturile interzise – Europa libera sau Vocea Americii, Liviu mustacea si injura "piticania", care, desigur, era Ceausescu, iar Neculai povestea. Avea povestile fabuloase ale copilariei lui de moldovean de la Sagna, povesti ireale in chiar realitatea lor, pentru ca frânturile de intâmplari traite in copilarie se umpleau de firele si fibrele unui trecut mitic. O buna parte a acelor intâmplari le-am regasit in atelierul lui de acum, din strada Pangratti. Era liniste si r
