Dacă ne gândim că o firmă privată confruntată cu recesiunea nu are altă soluţie, pentru a supravieţui, decât să reducă cheltuielile până la nivelul la care ele pot fi acoperite de producţia încasată, nu văd nici un motiv pentru ca statul însuşi, care nu poate lucra astfel decât după principiile pieţei ar trebui – sau ar putea să ocolească o altfel de soluţie.

Revenind: o firmă privată nu-şi poate permite să funcţionaze cu un număr de angajaţi mai mare decât volumul de operaţiuni pe care le are de îndeplinit, potrivit comenzilor. Dacă produce ghete – conform clasicului exemplu marxist – şi o pereche se realizează cu aportul a două persoane, iar comanda este de 100 de perechi, el trebuie să-şi reducă schema de personal la 200 de persoane. Tot ce depăşeşte acest număr nu va avea de lucru şi nu va putea fi plătit.

Statul, care până anul trecut administra o “producţie” cu cel puţin zece procente mai mare se află, în acest moment, în situaţia de a plăti degeaba – cât va mai avea de unde – un procent corespunzător de funcţionari. Ei bine, logica elementară spune că că aceştia trebuie să plece în şomaj sau să-şi găsească alte slujbe – dacă or mai fi pe undeva. “Schema” statului nu este şi nu trebuie să fie imuabilă. Dacă în perioada în care duduia economia – cum plastic se exprima premierul de atunci –a fost nevoie de mai mulţi funcţionari pentru a administra această creştere - tendinţă concretizată prin dublarea personalului din zona guvernamentală, acum este momentul să se facă pasul înapoi. După socotelile făcute chiar de preşedinte, în sectorul public se află acum vrea 200.000 de funcţionari mai mulţi decât este nevoie. Numai pe la cabinetele demnitarilor se înghesuie vreo 800 de persoane – asta însemnând consilieri, secretari, curieri, şoferi, menajere – ceea ce înseamnă vreo 40 de persoane pe capul fiecărui minister. Sunt aceştia necesari, cu