Profesorul Setlacec a sfârşit, săptămâna trecută, în precaritate materială, indigenţă fizică şi tulburare sufletească. N-a fost academician, n-a beneficiat de onoruri publice pe măsura monumentalităţii lui. La slujba de înmormântare, am văzut elita medicinii româneşti de azi, dar foarte puţini tineri, ceea ce m-a deprimat. Absenţa memoriei începe să fie, la noi, o boală cronică. „Nu veni!“ – mi-a spus Dan Setlacec când i-am telefonat ultima oară ca să mă anunţ în vizită. „Sunt prea multe trepte de urcat şi o să-ţi facă rău“. Între timp, treptele dintre noi s-au înmulţit într-atât, încât mă tem că n-am să le mai pot urca niciodată.
Articolul, integral, aici! Merita sa il cititi!
Profesorul Setlacec a sfârşit, săptămâna trecută, în precaritate materială, indigenţă fizică şi tulburare sufletească. N-a fost academician, n-a beneficiat de onoruri publice pe măsura monumentalităţii lui. La slujba de înmormântare, am văzut elita medicinii româneşti de azi, dar foarte puţini tineri, ceea ce m-a deprimat. Absenţa memoriei începe să fie, la noi, o boală cronică. „Nu veni!“ – mi-a spus Dan Setlacec când i-am telefonat ultima oară ca să mă anunţ în vizită. „Sunt prea multe trepte de urcat şi o să-ţi facă rău“. Între timp, treptele dintre noi s-au înmulţit într-atât, încât mă tem că n-am să le mai pot urca niciodată.
Articolul, integral, aici! Merita sa il cititi!