…desi stiu ca multi asteapta ceva – orice, fie de bine, fie de rau. E un fel de moartea lui Michael Jackson la o scara mai mica (?!?). Nu vreau nici sa ma prefac ca ignor, cu o indiferenta olimpiana, evenimentul – pentru ca un eveniment este, oricum ai lua-o, schimbarea sefului gazetei la care colaborezi de ceva amar de vreme. [Nu e nici un secret: atat inainte cat mai ales dupa plecarea lui Mihnea Maruta am incercat si eu, cum au facut-o, cred, toti cititorii, sa descifrez ratiunile din spatele schimbarii unor oameni. N-am reusit intotdeauna.] Asadar ignorarea evenimentului ar fi fost cea mai potrivita solutie. Atata doar ca greierasul lui Pinocchio [James Joyce i-ar fi zis remuscatura duhului launtric] mi-a atras atentia ca taman ceea ce s-ar putea auto-defini drept indiferenta turnului de fildes s-ar putea numi, la fel de bine, si oportunism. Chestie de perspectiva. Ceea ce m-a pus pe ganduri.

Pe de alta parte, nici nu-mi place sa-mi var nasul in bucataria unei gazete despre ale carei detalii nu stiu nimic – dupa cum nu eram nici eu entuziasmat cand vreo “venitura” isi vara nasul in bucataria mea, pe vremea cand conduceam gazete. O bucatarie, stiu de la nevasta-mea, e o treaba complicata: trebuie sa stii unde e sarea, unde piperul si cat anume sa pui din fiecare pentru a iesi o tocanita gustoasa, iara nu un ghiveci gretos. Ceea ce-ti place tie nu-i place altuia, iar intre informatie, formatie si deformatie se danseaza pe muchie de cutit la fiecare sedinta de redactie.

Cata vreme, asadar, sunt lasat sa scriu ce si cum ma taie capul (chiar daca nu si cat – numarul de semne fiind drastic controlat:) n-am a ma preocupa – nu-i asa? – de “politica redactionala”. Si n-am. Au facut-o si-o mai fac oameni mai mari decat mine, asa ca, teoretic cel putin, pe partea asta sunt nu doar scuzat ci chiar indreptatit.

Asa ca iaca dilema: nu vreau nici s-o dau cot