Mandatul de preşedinte al României se pune din nou în mâna publicului la sfârşitul lunii noiembrie 2009. Este primul mandat de cinci ani, după ce ruptura cu sistemul comunist l-a redus la patru.

Funcţia de preşedinte al României a fost introdusă în 1975 de Nicolae Ceauşescu, care - după ce şi-a eliminat oponenţii în partid şi a devenit secretar general de necontestat - a vrut să fie şi şeful statului. După Revoluţia din 1989, funcţia a fost păstrată, cu gândul secret că astfel se împiedică venirea lui Mihai I înapoi pe tronul României. România nu a fost niciodată republică până în 1947 şi nu a fost republică prezidenţială până în 1975. Oricum, Mihai I nu putea să-şi revendice tronul prin forţa legii, pentru că el, formal, a abdicat la 30 decembrie 1947. Singurul care putea să-l repună pe tron la începutul anilor ’90 ar fi fost publicul, printr-un

referendum. Menţinând funcţia de preşedinte, s-a eliminat ideea de referendum asupra formei de stat şi, deci, s-a blocat revenirea la regalitate.

Până acum am avut patru preşedinţi: Nicolae Ceauşescu, Ion Iliescu, Emil Constantinescu şi Traian Băsescu. Unul l-a împuşcat pe altul, doi dintre ei s-au bătut reciproc în două runde de alegeri, unul s-a calificat împotriva unui prim-ministru în funcţie. Ion Iliescu a asigurat o tranziţie destul de controlată de la un sistem dictatorial şi cu economie centralizată la un sistem democratic şi cu economie de piaţă. Emil Constantinescu a avut două obsesii în cap - NATO şi UE - şi le-a repetat de atâtea ori încât, la un moment dat, au fost preluate de public, mass-media, toate partidele politice, intelectualitate, până chiar şi de administraţia publică - fapt cu adevărat remarcabil. Cum a fost el, Emil a schimbat agenda unei întregi clase politice şi ar trebui să fim mai respectuoşi faţă de el.

Traian Băsescu a câştigat greu cursa prezidenţială din 2004, la cea ma