Maria Tiroi are 60 de ani. Locuieşte în Bucureşti. "Eram o mamă singură. Cu un copil de numai câţiva ani, care plângea sfâşietor de fiecare dată când plecam la lucru şi îl lăsam la creşa aceea murdară ce mirosea îngrozitor. Mirosul acela îţi intra în haine, în piele şi în ochi. De fiecare dată plecam de acolo cu ochii roşii de la iuţeala clorului, dar şi din pricina durerii pe care mi-o provoca tristeţea fiului meu.
Nu aveam încotro. Trebuia să ajung la lucru. De acolo mâncam o pâine. Nu puteam să întârzii, nu puteam să mă învoiesc. Era stricteţea foarte mare, mai cu seamă că lucram la un institut de proiectare de pe Calea Plevnei şi, când îţi era lumea mai dragă, te trezeai în acea hală uriaşă, unde cred că lucram peste 50 de persoane, ba cu diverşi miniştri, ba cu delegaţii din străinătate, care făceau un fel de schimb de experienţă, ba chiar cu Elena Ceauşescu.
Ea întotdeauna s-a dat drept o minte sclipitoare şi vizita institutele de cercetare, institutele de toate felurile, pentru că se considera atotştiutoare, doctor în toate ştiinţele. Era frustrant, mai ales că mai toţi ştiam că mintea îi bubuia de prostie, şi că vizitele ei nu aduceau nimic bun. Nu ştiu ce se discuta, nu ştiu de ce venea, îmi aduc aminte însă, foarte clar, cât de mari erau stresul şi agitaţia. Trebuia să fie totul impecabil în fiecare zi, pentru că nu prea ştiai când te trezeşti cu ea. De fiecare dată se plimba printre noi, dar nu se uita la noi, nu vorbea cu noi. Ştiu că era foarte frumos îmbrăcată. Foarte elegant.
Mă rog..., faţă de noi, care eram atât de ponosite. Avea pantofi care probabil costau cât salariul meu pe câteva luni. Credeam că o să primim fonduri mai multe pentru institutul nostru, credeam că o interesează ce făceam noi acolo, dar nu era aşa. Eu eram tânără pe-atunci, nu aveam foarte multă experienţă, nu prea eram băgată în seamă
