Într-o carte foarte îndrăzneaţă pentru epoca apariţiei, „Philosophia mirabilis" (Ed. Enciclopedică română, Bucureşti, 1974), Anton Dumitriu a adâncit analiza lexicală, introducând în discuţie, pe lângă acroatic, şi termenul acroamatic...

Acroates = auditor, cel care aude, auzitor, ascultător, acroama = ceea ce este auzit, de la verbul acroamai = a auzi, ambii termeni acoperind sensurile de auditor, de ascultător (de cineva), dar şi de cunoscător. Filosofia acroatică sau acroamatică era expusă oral unui anumit auditor, nefiind destinată publicării, era adresată acelor ascultători care prin receptivitate erau pregătiţi să primească învăţătura magistrului, căruia îi recunoşteau autoritatea intelectuală, era împărtăşită unor cunoscători, care urcaseră unele trepte ale cunoaşterii ştiinţifice, fiind apţi pentru o înţelegere filosofică superioară.

Stare

Aulus Gellius reproduce în „Nopţile atice" un schimb de scrisori între Aristotel şi elevul său Alexandru cel Mare (chiar dacă nu sunt strict autentice, ele valorifică totuşi o anumită tradiţie), în care magistrul îi spune împărătescului său discipol că, deşi textele acroatice au fost publicate, ele rămân ca şi nepublicate, fiindcă ele sunt inteligibile numai celor care au urmat lecţiile sale. Era vorba deci despre o învăţătură primită direct prin auz, într-o stare de ascultare, numai de cei care se află deja pe o anumită treaptă de cunoaştere.

Doctrinele ezoterice nu presupun un cod sau un cifru, ci doar cunoaşterea puterii de semnificaţie a numelor (ton onomaton dynamis), adică, a cuvintelor. Aceasta implică o capacitate intelectuală de pătrundere a energiilor semnificative ale verbului, performanţă proprie numai celor pregătiţi în mod special. Textele trebuiau înţelese în puterea cuvintelor, nu citite şi explicate din afară.

Patrimoniu

Aşa cum am arătat, sin