Motto: „Nu vă supăraţi, ce se vinde aici?“ „Cărţi.“ „Daţi mai puţine, să prindem şi noi!“ (Dialog la coadă, 1988) Pe vremea lui Ceauşescu, despre „Decameronul“ se vorbea în şoaptă. Cartea, trecută totuşi de cenzură şi ajunsă în libră-rii - în tiraje limitate şi bine controlate, evident -, atenta de două ori la valorile socialismului puritan-pungaş-anchilozat. O dată, prin poveştile mult prea deocheate în raport cu standardele tovarăşilor (de parcă ei nu-şi tăvăleau tovarăşele, când se trezeau sub aceeaşi plapumă!). Apoi, prin prezenţa Bisericii la tot pasul. Or, partidul tocmai făcea „educaţie“ poporului: Biserica este o instituţie învechită, popii sunt nişte şnapani lacomi, iar Dumnezeu nu există. De ce nu există? Pentru că avem noi propriul Dumnezeu - începe cu „C“ şi se termină cu „eauşescu“.
Este de mirare că în acele vremuri, controlate de asemenea capsomani, „Decameronul“ a fost tipărit în România. Ce sărbătoare era dacă prindeai cartea – cu pile, evident – la vreo librărie, flancată de alte două-trei volume-balast! Ce furori făcea printre adolescenţi! Ce lecturi interesante ieşeau în „cenacluri“ mixte, băieţi plus fete! Şi ce tare erai dacă o aveai în bibliotecă! Se întâlneau mai multe ingrediente ale adrenalinei: aventură, „fructul interzis“, conspirativitate…
Recent, „Decameronul“ lui Giovanni Boccaccio a fost distribuit de „Adevărul“ într-un tiraj uluitor: aproape 300.000 de exemplare. Cele două volume, tipărite superb în Italia (nu departe de Florenţa ciumei din 1348, unde sunt plasaţi cei zece distinşi povestitori ai lui Boccaccio), au acoperit acum foamea pe care comunismul a întreţinut-o cu bună ştiinţă.
Nemaipomenită ocazie de citire sau de recitire! Căci „Decameronul“ este una dintre acele cărţi cu care merită să te desfeţi de mai multe ori de-a lungul vieţii. Într-un fel simţi poveştile acestea minunate – o s
