În 35 de ani, ieşeanul a dat naştere la mii de naiuri şi fluiere profesionale. Instrumentele sale au ajuns peste hotare şi la numeroase ansambluri folclorice din ţară.

I-au plăcut dintotdeauna muzica şi lemnul. Aşa se face că băieţelul născut aproape de Târgu Frumos primea la 14 ani un acordeon. Părinţii îi intuiseră talentul. „Meşteream, ciopleam din lemn de tei sau de răchită piese de şah“, spune ieşeanul.

Şcoala de strungari a făcut-o la Arad. Nu a putut rezista departe de casă, aşa că s-a întors, s-a angajat ca macaragiu şi s-a aşezat la casa lui. Cânta la acordeon, la muzicuţă şi mulţi îi apreciau vocea, deci intrarea sa în ansamblul fabricii, „Periniţa“, era firească.

Sâmbetele şi duminicile erau dedicate nuntaşilor care ascultau cu nesaţ o parte din cele 400 de cântece ale căror versuri nea Gică le ştia pe de rost.

A transformat undiţele în naiuri

Când au apărut discurile de vinil, şi-a cumpărat albume după pofta inimii. „Aveam colecţie de discuri cu toţi naiştii din perioada aia“.

Îşi aminteşte ca şi cum ar fi fost ieri: şi-a cumpărat un nai. Era atât de prost construit că nici nu putea fi acordat, cu atât mai greu cu cât în Iaşi nu erau cântăreţi la nai. „M-am gândit să îmi cumpăr un instrument adevărat. Am plecat la Bucureşti să caut unul“.

Inutil a încercat la magazine, toată lumea l-a îndrumat spre un naist. A ajuns la Radu Simion, cel care avea să-i devină profesor. „El mi-a promis că va face o comandă la meşteşugarul său.

M-am întors bucuros, iar când l-am primit şi mai şi. Din nefericire, eram stângaci şi mi-au trabuit câteva luni de studiu până am început să mă descurc.“

Ghinionul de mai târziu s-a transformat într-un mare noroc: a stricat naiul cel nou, de care era atât de mândru, încât nu-l lăsa niciodată acasă. S-a apucat să-l repare pentru a scuti un drum în capitală. „Când am văzut că pot să-l