Analiză. Să judeci politicile de securitate naţională ale unui nou preşedinte american după numai şase luni în funcţie este o acţiune periculoasă, mai ales în cazul lui Barack Obama, la care incantaţiile constante ale „schimbării” şi criticarea predecesorului sunt la ordinea zilei. Obama este primul preşedinte postamerican. În centrul concepţiei sale despre lume este respingerea excepţionalismului american şi a consecinţelor care decurg din acesta. Desigur, ca orice politician de succes, Obama nu va recunoaşte niciodată că respinge un rol unic al SUA în lume.

Obama nu este primul candidat democrat nominalizat pentru preşedinţie care are o astfel de concepţie, dar este primul care a câştigat preşedinţia.

Totuşi el a continuat politicile administraţiei Bush într-o serie de domenii. De exemplu, planurile de retragere a trupelor SUA din Irak şi poziţiile generale politice şi militare de acolo sunt greu de distins de cele ale lui Bush.  O mare parte a politicilor de detenţie şi de interogare a teroriştilor din era Bush rămân în picioare, în ciuda succesului propagandistic de semnare a unui ordin de închidere a Guantanamo.

Actualul preşedinte nu e aşa puternic precum pare. El a reuşit să prezinte Irakul ca pe un război al lui Bush şi al lui McCain şi s-a folosit de opoziţia sa iniţială faţă de această intervenţie militară pentru a câştiga nominalizarea democrată în dauna lui Hillary Clinton.

În politica sa externă, relaţia cu Coreea de Nord este cea mai bună ilustrare de până acum a filosofiei de acţiune a lui Obama. După ce Phenianul a făcut un test nuclear, a lansat mai multe rachete balistice şi a condamnat două jurnaliste americane la 12 ani de muncă forţată, sub acuzaţia de spionaj, Obama a stat în cumpănă.

Să treacă iar Coreea de Nord pe lista statelor care sponsorizează terorismul şi să-i interzic