Ridicarea unui stadion sau a unei săli de sport nu asigură numai competiţia, ci şi locuri de muncă pentru oamenii din respectivul oraş sau zonă. La 20 de ani după „evenimentele din decembrie 1989”, sportul românesc se află într-o situaţie critică. Pe atunci, dar şi în deceniul ce a urmat, rezultatele pozitive în gimnastică, atletism, box, haltere sau fotbal, ca să dăm doar câteva exemple, s-au datorat unui sistem care, deşi nu era aşezat pe structuri pur profesioniste, a scos în faţă valori.
Deloc întâmplător dacă ne gândim că şi în ţările dezvoltate precum Franţa sau Australia a fost adoptată pregătirea centralizată, de pildă, una specifică până atunci sportului din Europa de Est. E adevărat, dublată de o infuzie financiară pe măsură. La noi, în schimb, s-a tot vorbit despre descentralizare, iar ceea ce s-a întreprins în ultimele luni, mai degrabă cu forţa decât bine gândit, l-a făcut pe Octavian Bellu să renunţe la funcţia de secretar de stat pe probleme de sport.
Declinul înregistrat de ceva vreme în discipline sportive care altădată făceau să se vorbească despre România în lume a fost anticipat încă de acum 10-15 ani. Lipsa unei infrastructuri la nivelul celei din Occident a fost dezbătută deseori de ziarişti, însă reacţia guvernanţilor a fost mai mereu palidă. S-au ridicat prea puţine stadioane şi săli, iar ceea ce s-a făcut este destinat mai degrabă sportului de masă decât celui de performanţă. Lipsa bazelor moderne a făcut şi face încă imposibilă organizarea de competiţii internaţionale majore al căror rol, dincolo de întrecerea în sine, este de a atrage copiii spre arenele sportive şi de a dezvolta turismul.
Acum, într-o perioadă de criză economică la nivel mondial, problema a fost repusă pe tapet. Iar rezultatul meritoriu (locul 8) obţinut de săritorul în apă Constantin Popovici la Campionatul Mondial de la Roma