Atacurile lui Traian Basescu la adresa expandarii caracatitei statale sunt intemeiate. Cum era de asteptat, ele nu au ramas fara ecou, drept care, in plin sezon estival, premierul Emil Boc a trecut la discutii cu capii ministerelor unde agentiile s-au acumulat ciorchine. Problema este insa de nerezolvat, desi nu este prima incercare de a se face reduceri la varf. Vom asista, prin urmare, la o vanzoleala menita sa cosmetizeze realitatea institutionala, asa cum s-a intamplat mereu la noi.
si nici nu se poate altfel, pentru ca, la noi, statul tine loc de natiune. Legaturile sociale dintre cetateni nu au fost niciodata suficient de puternice pentru ca ele sa ajunga baza pe care sa se construiasca o realitate institutionala. Dimpotriva, statul roman modern s-a constituit ca un raspuns la neputinta diverselor paturi sociale de a ajunge la coerenta si un relativ consens in cadrul divanelor ad-hoc, create din diversele straturi ale societatii, dupa Conventia de la Paris (1856).
Cum unii voiau unire, iar altii statu-quo, sub garantia Angliei, Austriei si a Turciei, societatea s-a regasit scindata. si aceasta, pentru ca atunci, ca si acum, marile puteri garante pareau mai credibile si mai consecvente politic decat alesii nostri. Daca ar fi avut – atunci si in ultimii 150 de ani – o preocupare sincera si constanta pentru ameliorarea vietii cetatenilor pe care pretinde ca ii reprezinta, mana de politicieni care se reproduce la infinit in aceleasi forme trivial-demagogice si cinic-egoiste ar fi facut macar atat incat, printr-o educare civica temeinica, sa explice oamenilor limpede ce foloase aduc intregii societati unirea, independenta, constituirea unei administratii comune. Cum acest lucru nu s-a petrecut si cum existau mereu destule motive de a nu paria pe politicienii proprii – coruptie, trancaneala fara acoperire, ciocoism arivist, neglijarea interesul
