Doamna şi domnul Borcan, doi bătrânei cu o pensioară drăguţă, de vreme ce-şi permit să aibă fiecare câte un televizor color, se uită, aşa cum le e obiceiul, la ştirile serii, strigându-se, prin uşa dintre dormitor şi camera de zi tot timpul deschisă, ori de câte ori e ceva mai interesant.
Cine nu ştie cu ce se ocupă ei seară de seară şi care e natura relaţiilor dintre dânşii, după cincizeci de ani de căsnicie, ar putea să creadă, auzindu-i, că-s doi sadici în plină criză hormonală. Mută repede dincolo, urlă domnul Borcan, să vezi un accident cu patru morţi şi şapte răniţi! Doamna Borcan, care tocmai se uită la autorii unui viol în grup, prinşi după o lună, dar nu cu ocazia altui viol, ci la furat de frigidere din tiruri, nu reacţionează. Doamna Borcan aşteaptă cu nervii întinşi la maximum ca poliţia să facă reconstituirea violului, însă ştirea o dezamăgeşte. Muzica e, într-adevăr, ca pentru un dezmăţ sexual, urmat de strangulări şi lovituri de cuţit în părţile moi. La o adică, s-ar potrivi şi cu atacul unui pedofil asupra unui grup de minori. Cu toate acestea, pe ecran nu apar decât trei capete ciufulite de ţigani, cu nimic înfiorător în priviri. Au greşit muzica, spune doamna Borcan, butonând la întâmplare telecomanda.
Din camera alăturată, soţul o ţine pe a lui: Dă, dragă, la ştiri, la Diaconescu, s-o vezi p-aia moartă că e vie. Io-te-te, ce s-a mai gătit putoarea, ca s-o vadă lumea! E proastă, că-i stătea mai bine moartă.
Doamna Borcan s-a oprit din butonat la un canal cu filme pentru copii, în care un motan trage cu bazooka într-un şoricel şi-l face bucăţi râzând fericit, cum numai motanii din filmele pentru cei mici ştiu să se hlizească, atunci când le reuşeşte o spintecare cu satârul, o martelare cu tocătorul de şniţele sau o jupuire de piele cu centrifuga de făcut suc de Jerry. Ce simpatic!, exclamă ea bătând din palme ca o
