Mircea Mihăieş: „Deraierea lui Nistorescu e lesne psihanalizabilă. În clipa de faţă, el (...) nu mai contează decât în postura maniacală de clănţău anti-Băsescu.”

Referindu-se la elucubraţiile lui Emil Constantinescu - favoritul numărul 1 la titlul de cel mai frustrat român -, la jignirile fără perdea adresate de „geolog” elitei culturale a ţării, Vladimir Tismăneanu anunţa sec: „Cu fantomele şi fantoşele nu se polemizează”. Are perfectă dreptate. Ca unul care am scris un articol cu titlul „Fantoma lui Nistorescu” ar trebui să adopt aceeaşi poziţie. Gazetarul Nistorescu a murit pentru mine în clipa când a lăsat să-i cadă masca, oferind vederii rictusul scabros al minciunii şi abjecţiei. M-am abţinut să mă refer la pestilenţialele sale luări de poziţie din ultimul an pentru că aparţin unui strigoi cu misiune politică, şi nu unei persoane frecventabile.

Iată că după un larg ocol prin presa de provincie, pe la procuratură, prin talk-show-urile deocheate, Nistorescu loveşte din nou. Vîntu l-a implantat pe post de dinte incisiv în conducerea „Cotidianului”. Legăturile sale cu SOV - prietenii ştiu de ce! - triumfă astăzi într-o căsătorie care anunţă pentru redacţie zile de balamuc. Nebunia a început prin năucitorul său gest inaugural: eliminarea, după doar cincizeci şi cinci de minute de postare, a articolului „Petru Romoşan, turnătorul lui Horia Bernea şi al lui Ion Negoiţescu” de pe site-ul ziarului. Un abuz care arată simultan şi disperarea, şi prostia lui Nistorescu. Disperarea i-o pot înţelege: de ani buni, Romoşan e prietenul său de bază. L-a cărat prin redacţii de ziare, l-a pus să debiteze enormităţi pe la televiziuni, i-a cerut să ia în bătaia puştii personaje pe care Nistorescu le ura aşa cum ştie el să urască: din toţi rărunchii.

Nu-i înţeleg însă prostia. Să fi uitat Nistorescu în ce epocă trăim? Dac-ar mai avea un grăunte d