Dubludecimarea clasei bugetare poate parea cuiva salvarea din criza financiara severa in care ne scufundam ca-ntr-o mlastina fara limite geografice cunoscute. In realitate, salvarea nu ne poate veni de acolo, o stie pana si un copil de scoala care mai deschide din cand in cand cartea de aritmetica si care, in cele din urma, va deveni, probabil, nu filosof, ci tinichigiu. Caci la noi se cauta intotdeauna salvarile in fleacuri, dincolo de care privirile politicienilor nu mai bat. E mai mult miopie precoce decat prezbitism, pentru ca, in ultimul timp, batranii, atat de huliti de activii anilor ‘90, au parasit randurile, iar tinerii sau maturii care au ramas de capul lor nu ameninta deloc sa se descurce nici cu un dram mai bine. Dimpotriva.
Dar sa nu dam vina numai pe politicieni. Ei incearca. Cei care voteaza se cred indreptatiti, dupa ce rezultatele sunt, ca-ntotdeauna, dezastruoase, sa blesteme si sa se mire, ca si cum Dumnezeu din ceruri ni i-ar fi trimis pe cap, in completarea pedepsei divine, pronuntata si pusa in aplicare imediat, pe cand eram numai doi, Adam si Eva, insa si pentru toti urmasii lor. Atat timp cat ii trimiti la Bruxelles pe Becali, Vadim si EBA, nu ai de ce sa te plangi de pedeapsa divina, pentru ca nu de ea e vorba, ci de una strict omeneasca, autoaplicata. Cand cu sporurile de salarii ale profesorilor, legiferate inutil din moment ce nu sunt bani, aceeasi miopie politica s-a manifestat din plin, ca si atunci cand ministrul Transporturilor respingea ideea construirii autostrazilor pentru ca nu avem circulatie pentru asa ceva.
Cand cu sporurile magistratilor, legale, dar imposibil de achitat deocamdata, m-am gandit ca in tara asta, unde totul merge pe dos, ar trebui sa primim cu totii un spor de (risc de) tara, vorba ceea, putin schimbata, profesorii pentru ca intra in clase cu elevi romani, cetatenii ceilalti pentru ca
