Ziua minerilor fusese stabilită ca o aniversare a eroicei file din istoria clasei muncitoare, amintind de greva de la Lupeni din 1929. Atunci muriseră 23 de muncitori, comemoraţi apoi ca eroi căzuţi în lupta împotriva "regimului burghezo-moşieresc". În anii '80, despre aceştia nu se mai amintea decât vag în manualele de istorie. Se făcuse loc eroilor prezentului, ai Epocii de Aur şi "primului fiu al ţării", Nicolae Ceauşescu, "erou între eroi".
După primul război mondial, în România au existat puţine acţiuni colective de protest ale muncitorilor. Principala cauză a constat în lipsa de organizare sindicală. Din cauza vecinătăţii Rusiei Sovietice, guvernele României interbelice au fost vigilente şi faţă de pericolul comunist. În iulie-august 1919 au avut loc proteste ale muncitorilor ceferişti din Bucureşti şi ale celor petrolişti de pe Valea Prahovei.
Cu toate că România a aderat la Organizaţia Internaţională a Muncii, creată în 1919, aplicarea principiilor acesteia a fost sistematic amânată. Primele măsuri legislative s-au luat în 1925, prin adoptarea legii repausului duminical şi în sărbătorile legale. Presiunile internaţionale au silit România să adopte legi noi în favoarea muncitorilor în 1928. Aceste legi vizau ocrotirea muncii minorilor şi a femeilor, fixarea duratei zilei de lucru la opt ore.
ORGANIZATORII GREVEI
Muncitorii de la exploatarea minieră Lupeni se organizaseră încă din cursul anului 1928 într-un sindicat independent. Liderii săi erau Teodor Munteanu şi un anume Moldoveanu. Respectivul sindicat nu avea orientare comunistă. Cei doi lideri erau în relaţii cu partidul de guvernământ, PNŢ, care dorea strângerea legăturilor cu mediile muncitoreşti.
După grevă, presa opoziţiei a afirmat ca relaţiile sindicatului cu PNŢ erau chiar foarte strânse, întrucât membri ai acestu
