Despre Petru Popescu, scriitorul român care la sfârşitul anilor '60 reuşea performanţa de a-şi fermeca deopotrivă cititorii şi critica de specialitate, pentru ca apoi, să lase în urmă România pentru lumi unde libertatea avea dreptul la viaţă, am stat de vorbă cu criticul literar Alex. Ştefănescu, autor al uneia dintre cele mai importante istorii ale literaturii române contemporane. Şi poveştile acelei perioade, în care cuvintele erau judecate cu altă măsură decât astăzi, se dezvăluie în altă lumină...
Jurnalul Naţional: Cum vă amintiţi prima dumneavoastră întâlnire cu scrisul lui Petru Popescu?
Alex. Ştefănescu: În toamna anului 1966, ca student în anul II al Facultăţii de Limba şi Literatura Română a Universităţii Bucureşti, am participat la una din şedinţele recent înfiinţatului cenaclu "Junimea", în amfiteatrul "Odobescu". La un moment dat, fără să fi fost programat să citească, un tânăr, necunoscut pentru mine, s-a ridicat în picioare, undeva, în spate, şi a început să declame versuri dintr-o carte a sa recent apărută, "Zeu printre blocuri". Citadinismul afişat fără complexe, stilul direct şi dezinvolt, bucuria - nepropagandistică - de a fi tânăr au făcut senzaţie. Autorul cărţii a fost aplaudat frenetic. Însuşi titlul cărţii, "Zeu printre blocuri", părea o sfidare la adresa esteticii oficiale, în condiţiile în care pe atunci era interzisă orice referire la... forţe supranaturale. Ca să nu mai vorbim despre faptul că el avea încă din acei ani - în contradicţie flagrantă cu stilul de viaţă comunist - o atitudine americănească, fiind rapid şi eficient, scriindu-şi textele direct la maşina de scris (într-o ţară în care exista încă un cult al ciornelor), folosind pe scară largă neologisme, dintre care multe preluate din engleză.
Dar cu romanul "Prins"?
La trei ani de la episodul evocat de mine a apărut romanul "Prins
