Chiar dacă actuala coaliţie va rezista până la prezidenţiale, partidele componente riscă să se compromită: PD-L îşi va pierde toată credibilitatea dacă nu va face nicio reformă şi nu va reduce cheltuielile bugetare; iar PSD riscă să fie perceput ca un partid neserios, pentru că rămâne într-o echipă pe care o beşteleşte de câte ori poate, doar de dragul accesului la fonduri publice.
Am ajuns la situaţia Ťba tu, ba eu, ba mă-tať... Ori reuşim să găsim căi prin care să nu ne mai certăm... ori să rupem pisica... Până se hotărăsc taberele din PSD cum să rupă pisica, moare căţeaua în curte. Acest colorat schimb de replici dintre secretarul general al PSD Liviu Dragnea şi, respectiv, pedelistul Marcel Hoară sintetizează plastic relaţiile din interiorul coaliţiei de guvernământ atât în substanţa, cât şi în stilul lor. Desigur, el ar fi fost mai potrivit pentru raporturile dintre putere şi opoziţie, deşi în democraţiile consacrate disputele nu coboară la nivelul certurilor din cârciumă pentru că nici opoziţia nu este echivalentă cu vecinul pe care-l urăşti pentru că ţi-a furat găinile, ci este egalul tău, exponent al unei filozofii politice diferite, dar la fel de legitime, animat de aceleaşi sentimente patriotice şi de acelaşi devotament faţă de binele public. În aceşti termeni se exprima, de altfel, atât George W. Bush, în 2004, la adresa rivalului său democrat John Kerry, cât şi John McCain, la adresa lui Barack Obama, în campania de anul trecut. În Marea Britanie, parlamentarii opoziţiei sunt numiţi colegi de către cei aflaţi la putere, iar Regina vorbeşte despre my loyal Opposition. Nu spunem că în campaniile electorale din Marea Britanie şi din America nu se recurge uneori şi la mijloace murdare dar de la un anumit nivel în sus, acestea nu mai sunt admise, pentru că publicul le-ar respinge.
La noi, însă, politicienii cred că alegătorii acceptă o
