Miracolele au stârnit dintotdeauna dispute şi adversităţi, acceptare sau tăgadă, credinţă, evlavie sau scepticism. Ieri . Necredinciosul tradiţional, cu care suntem obişnuiţi, este cel care se îndoieşte de miracolul religios (creaţie, întrupare etc.), eventual cu argumente ştiinţifice, darwiniste, noncreaţioniste, cel care, pe scurt, nu crede în Pronie.
Azi . În vremuri în care zenitul pare să aparţină ştiinţei, e inevitabil ca mecanismele necredinţei să se răsfrângă şi asupra acesteia. Dacă, până nu de mult, credeai sau nu în Dumnezeu, azi ai, în plus, posibilitatea de a crede sau nu în ştiinţă.
La origini, obiectul credinţei era nemijlocit, evident, iar necredinţa, nefirească, mai puţin la îndemână, în fond, decât credinţa: necredincioşii străvechi refuzau să creadă chiar dacă erau martorii, contemporanii miracolelor biblice.
Tot astfel, noul „necredincios ştiinţific” refuză evidenţa „miracolelor” tehnico-ştiinţifice contemporane lui (vezi contestarea aselenizării). Pentru el, miracolul nu e, de fapt, miracol, ci o conspiraţie, un scenariu, opera unui grup de interese, fie el biserica, comunitatea ştiinţifică consacrată, sistemul sau, nebulos, „ceilalţi”. Necredinciosul, de ieri sau de azi, suferă de o inadaptare la evidenţele vremii.
Ca o inversare curioasă, elanul, cândva propriu credinţei, zelul militant, ardoarea au devenit astăzi apanajul scepticului. Necredinciosul de azi se îndoieşte de „miracolul”, bunăoară, al aselenizării, cu dramatism şi vehemenţă. Frisonul conspiraţiei, energia investită pentru a contrazice evidenţa dau noului scepticism dimensiunea unei confesiuni. Iar cel care, demodat, mai crede în minunile tehnicii, „credinciosul ştiinţific”, pare mai degrabă profan, filistin, nereflexiv.
Negarea noilor miracole pare să fie un efect advers, de autodevorare, al scientismului.
