Plecasem în concediu cu maşina. Voiam să o lăsăm în Lereşti, iar noi să urcăm în Făgăraş prin Iezer. Până la urmă, maşina a rămas în service, că pe drum s-a proptit într-o altă maşină, iar noi, cât au durat reparaţiile, am fost găzduiţi de un coleg de-al tatei din Lereşti, ai căror vecini se pregăteau de nuntă.
Cum nunta începea abia sâmbătă, iar banii pentru service urmau a sosi tot cam atunci, cu poşta, am pornit măcar pentru două zile pe munte. Cabanierul de la Voina n-a vrut să ne cazeze, neavând noi nas de acea cabană, care era "doar pentru turişti...", aşa că am dormit o noapte pe saltele de judo, într-o sală de sport.
A doua zi dimineaţă am pornit. Ploaia se oprise, dar era încă înnorat. De jos se vedea vârful învelit în pâclă, dar ne-am gândit că, până om ajunge pe creastă, se ridică ceaţa. Nu s-a ridicat. Urcuşul pieptiş pe prundişul care-ţi aluneca de sub tălpile bocancilor ne-a luat câteva ore bune. Mă tot poticneam din cauza efortului, iar tata se oprea după mine "hai, Paula, hai, tată!". Opriri dese, ciocolată multă... la un moment dat mi-au luat şi rucsacul... şi am ajuns, târâş-grăpiş, pe creastă. Drum mult mai lejer, deşi nu-l prea vedeam, că noi eram cumva cu capul în nori. Aşa că mergeam în şir indian.
Victor în faţă, la mijloc tata, eu la urmă. Avusesem locul din mijloc, dar, fiind sleită, mergeam cam leşinat şi-am rămas la coadă. Eram înşiraţi ca să nu pierdem drumul, Victor trebuia să găsească următorul marcaj, iar eu rămâneam în apropierea ultimului întâlnit. Tata avea rolul de liant între noi, să nu ne pierdem, că abia ne vedeam unul pe altul şi ne orientam mai mult după voci. Era o ceaţă de nu vedeai la 5 metri.
La un moment dat, aud nişte lătrături groase venind din stânga mea, urmate imediat de cinci siluete lăţoase ale unor ciobăneşti nu prea prietenoşi. Înlemnită, am aruncat imedia
