- Cultural - nr. 348 / 5 August, 2009 Ma iluminez de nemarginire, scria G. Ungaretti. In noua sa carte, Cand s-au fost spus Ingerii, Traianus (Traian Vasilcau) pare a-i prelua ilustrului italian cuvintele. Iluminarea nemarginirii, estomparea Demonului si vizibilitatea Ingerului ii pot opri poetului pustiirea raiului cuvintelor: Autograf las vesniciei / Acest poem carunt de cer (Pslam). Poetul nu-l ucide pe Dumnezeu, precum Nebunul lui Nietzsche, ci il asaza intr-o repetata nastere, "dezbracand”, astfel, intunericul; vin nou in burdufuri noi ( Matei 9, 16-17). Cautarea dumnezeirii in viata si moarte ( in prima si a doua nastere), in om si cuvant, este travaliul nadajduirii, al vindecarii timpului, al izbandirii divinului, al eliberarii din cingile pacatului prin neoprita ardere. Oare nu repetam, liturgic: Toata grija cea lumeasca de la noi s-o lepadam? Cautandu-se, cu penitenta, in nemarginirea Cuvantului, in marele lui rol, acela de a fi Intaiul, poetul marturiseste, cu durere senina, care ii este locul Aici si Dincolo: Din viata-n moarte-pina-n Inviere ( Supunerea metaforei). Cuvant intrupat, reverberand lumi divine si adastand in domul vesniciilor, poetul se incumeta sa-si reboteze sufletul, rebotezandu-l pe Iisus, urmandu-i calea jertfei. Pe crucea cuvantului, eul poetic reface geneza, astfel incat sa vada sunetul si sa auda lumina, sa se inradacineze in orisice suflare : Ma strig in voi : in toti si-n fiecare( Ce nu mi-a spus Ingerul). Pana la "necadere”, poetul strabate plangeri (un cuvant-laitmotiv este lacrima), asteapta sa cada, dar nicicand cu incruntare, sa fie invinsul, spre a se inalta, mai apoi. Plange si infloreste in acelasi timp, poarta fiorul intalnirii malurilor care se surpa (bezna, blestemul, neantul, paradisul in destramare) si ale celor care nu se surpa ( lumina, iubirea, armonia Marelui Tot, noua nastere a Paradisului). Tot ce atinge poetul, d