Petru Popescu (născut în 1944 la Bucureşti) a lăsat literaturii române volume de o incontestabilă valoare. Este de formaţie lingvist, licenţiat al Universităţii Bucureşti, Facultatea de limbi germanice. A intrat în literatură la 22 de ani, cunoscând un succes precoce, neegalat la acea vreme.
A debutat cu volumul de versuri "Zeu printre blocuri" (1966) căruia i-a urmat "Fire de jazz" (1969). A primit adeziunea rapidă şi entuziastă a publicului cititor, cărţile sale s-au bucurat şi de recunoaşterea criticii de specialitate, a fost bursier al Premiului Herder la Viena.
A publicat patru romane citadine în şase ani. A stârnit, fireşte, bârfe, controverse şi invidii în rândul confraţilor. "Spre deosebire de confraţii de generaţie, a căror origine socială şi culturală ţinea mai ales de tradiţia categoriilor neorăşeneşti, cel mult a periferiilor, Petru Popescu venea dintr-un Bucureşti axial, ticsit de amintiri culturale şi artistice, dominat de superbe tentative şi realizări. (...) în casa în care a crescut Petru Popescu, chipul lui Eugen Ionescu era o prezenţă familiară într-o fotografie cu dedicaţie.
Ieşit din acest mediu, Petru Popescu constituia o expresie de lux a talentelor şi a ambiţiilor culturale ale burgheziei bucureştene de altădată, geloasă pe propriul ei trecut, la care n-a voit să renunţe în ciuda prigonirilor şi represiunilor", scrie criticul literar Mihai Ungheanu în postfaţa volumului "Prins", reeditat în 1996 la Ed. Gramar.
Celebritatea spectaculoasă o trăieşte o dată cu apariţia romanelor "Prins", "Dulce ca mierea e glonţul patriei" şi "Sfârşitul bahic". Ultimul volum apărut în România, "Copiii Domnului" (1974), s-a tipărit în 100.000 de exemplare care s-au vândut rapid. Se răspândise zvonul că autorul nu se va mai întoarce în ţară. Zvonul era întemeiat.
În plină glorie, în 1974, decide să rămână în
