Apariţia, în 1973, a primului volum din ciclul „La Lilieci” a derutat în mod serios critica de întâmpinare.

Poezia românească postbelică recuperase prin generaţia '60 marile modele ale modernităţii interbelice şi, pe de altă parte, universul rural intrase masiv şi adânc în unele teritorii lirice (Ion Gheorghe, Ioan Alexandru, Ileana Mălăncioiu). Însă acum, pentru prima oară, lumea satului este văzută dintr-o perspectivă şi cu un limbaj de ironie culturală semnificativă.

Aparent, Marin Sorescu nu face decât să fotografieze o realitate ce i-a rămas familiară (cea a satului oltenesc), decupând-o în datele şi caracteristicile ei, înregistrând cu fidelitate gesturile şi comportamentele personajelor sale. De fapt, prin acumularea de elemente mai mult sau mai puţin pitoreşti, crescute din acţiunea eroilor sau din debitul lor verbal, se conturează treptat o veritabilă epopee rurală - chiar dacă este vorba, pe multe pagini, de una „întoarsă”, în cheie burlescă.

Comicul şi tragicul coexistă şi uneori se confundă (La Lilieci: aşa se numeşte cimitirul satului); liricul, epicul şi dramaticul îşi pierd graniţele despărţitoare, fuzionând într-un supragen elastic şi tolerant. Într-un context literar în care predomină discursul înalt-modernist, poemele atât de puţin poetice ale lui Marin Sorescu reabilitează banalitatea, anecdoticul, naraţia la gradul zero al limbajului.

Altfel spus, poezia nu mai iese din figurarea unor elemente consacrate de tradiţia lirică, ci tocmai din ignorarea deliberată a aces tora. Autorul este regizor al spectacolului, dar şi actor pe scenă, interferând cu abilitate şi inteligenţă planurile. Se implică afectiv în propria operă şi ia totodată o distanţă semiironică faţă de ea, construind o lume cu multe şi înşelătoare suprafeţe.

Comparată, ulterior, cu „Antologia orăşelului Spoon River”, a lui