După zbuciumate dezbateri sau iniţiative controversate, România s-a retras oficial din Irak, moment marcat printr-o paradă a trupelor pe sub Arcul de Triumf. Decizia participării noastre pe un astfel de teatru de operaţiuni s-a luat sub impulsul politic al invitaţiei primite la summit-ul de la Praga din 2002, de aderare la NATO.

Consideram atunci că orice sugestie ve­nită din SUA pentru a contribui militar la o misiune sau alta consolidează calitatea de membru NATO. Pentru momentul acela, gândirea la nivel înalt nu era una greşită. După 11 Septembrie 2001, Ro­mâ­nia a deschis porţile unei cooperări am­ple în domeniul apărării şi securităţii, pe toate iniţiativele vizând combaterea te­ro­ris­mului. A fost o şansă unică, pentru a demonstra aliaţilor că avem capacităţi remarcabile atât în zona de intelligence, cât şi în cea militară.

Aproape simultan, România a decis tri­miterea de contingente în Afganistan şi în Irak. În Balcanii de Vest aveam deja o bu­nă faimă. Combaterea talibanilor şi a re­ţe­lei Al Qaida era una infinit mai legiti­mă decât declanşarea ostilităţilor în pa­tria sângerosului Saddam Hussein. Cu toate astea, asumându-şi un parteneriat strategic cu SUA, ţara noastră a dat do­va­dă de seriozitate şi de predictibilitate. A promis că participă şi a făcut-o. Evoluţia ulterioară a evenimentelor din Irak a de­mons­trat faptul că problema armelor de distrugere în masă nu a fost una perfect justificată, atunci când se vorbea despre pericolul irakian. Cu toate că Saddam utilizase armele chimice împotriva propriei populaţii, că invadase două ţări ca Iranul şi Kuweitul, că reprezenta una din cele mai sinistre dictaturi ale lumii, arme de distrugere în masă nu au fost găsite. Şi acest aspect esenţial pentru care admi­nistraţia americană a decis declanşarea războiului i-a determinat pe mulţi să crea­dă că adevărata miză a fost petrolul. Şi uri