„Nimicul“ nu este doar o noţiune astronomică şi filozofică, ci şi o realitate cotidiană a existenţei noastre postdecembriste. I s-ar mai putea spune şi „netrebnicie“ sau „neputinţă“. În timp ce primul nimic generează trăiri din sfera sublimului (spaimă, nelinişte metafizică etc.), al doilea trezeşte o gamă mult mai variată, rezumabilă totuşi prin sintagma nichitstănesciană rîsu’ plînsu’. Despre acesta din urmă este vorba, printre altele, în filmul lui Corneliu Porumboiu. Un poliţist tînăr, dintr-un oraş mic, urmăreşte trei liceeni, doi băieţi şi o fată, care fumează haşiş. Unul dintre ei l-a denunţat pe prietenul lui ca fiind nu doar consumator, ci şi traficant. Îmbrăcat în blugi şi-n geacă, cu un pulover cu guler înalt, în care-şi ascunde jumătate din faţă în lungile orele de pîndă, poliţistul nu poate să rezolve cazul repede, aşa cum i se cere. Nu vrea să organizeze un flagrant şi să-l aresteze pe puştiul incriminat, pentru că vinovăţia lui nu este dovedită. Singurul lucru adeverit este fumatul în grup la oră fixă, fapt care nu i se pare suficient de grav pentru pedeapsa la închisoare cu trei ani şi jumătate. În plus, a fost în Cehia, în luna de miere, şi-a văzut că acolo nu-i mai bagă nimeni în seamă pe tinerii iresponsabili. Ca, de altfel, în toată Europa civilizată. Inflaţia de cuvinte care codifică nimicul
Legea cetăţii intră, în acest caz, în conflict cu un impuls interior, pe care eroul nostru nu-l poate verbaliza prea bine, dar pe care căpitanul, şeful lui, mare amator de maieutică, îl numeşte, sec şi kantian, lege morală. Dacă ar fi fost personaj în Mizerabilii lui Victor Hugo, poliţistul s-ar fi metamorfozat în preotul care, nu numai că nu denunţă furtul ocnaşului Jean Valjean, dar îi mai dăruieşte acestuia din urmă şi sfeşnicele din argint, ca să priceapă cu mintea lui simplă şi chinuită de strîmbătatea lumii că, uneori, legea inimi
