Ştiu că sună bombastic. Dar nu prea am ce face: pînă la urmă, din fiecare dintre noi rămîn cîteva cuvinte, o poveste, mai multe poveşti, poate o legendă. Şi, decît (încă) o doctă (şi anostă) exegeză, prefer anecdotica. Povestea. Istoria. Care începe în 1983, cînd l-am cunoscut, acasă la Alexandru Muşina, unde, împreună cu cel de-al treilea membru al echipei, Vasile Gogea, păreau în acelaşi timp un stat major şi o armată pusă pe cucerirea literaturii române: proiecte, discuţii pasionate. Cîte ceva, pentru scurtă vreme, s-a văzut în Astra acelor ani. Apoi, cam tot în vremea aceea, un an sau doi mai tîrziu, o petrecere la Ioana Pârvulescu, de ziua ei de naştere. Discuţii despre literatură, pîinea noastră cea de toate zilele, pe atunci. Deşi termenul de rezistenţă prin cultură e cam nerecomandabil, sunînd a un soi de evazionism, cred că i se mai poate găsi un sens: acela de rezistenţă a individului în faţa unei realităţi care-l agresează tot timpul, care-şi propune nici mai mult nici mai puţin decît anihilarea lui. Or, pentru George, scrisul a reprezentat dintotdeauna (cel puţin de cînd l-am cunoscut, dar n-am motive să cred că a fost vreodată altfel) un dincolo salvator. Care l-a ajutat să facă faţă mizeriilor cotidiene, suferinţei, bolii. Un ajutor pe care l-a împărţit cu generozitate celor din jur. Cîteva exemple: venit de puţină vreme în Braşov, i-am arătat manuscrisul abia încheiat al Cîntecelelor. El a fost cel care m-a încurajat/ajutat să-l public. Cu cîtăva vreme în urmă, m-am apucat de un roman; i-am arătat cele cîteva pagini scrise, şi unul dintre motivele pentru care va trebui să-l termin e încurajarea lui. Şi sînt convins că multă lume ar putea spune poveşti asemănătoare. Tot aşa, la apariţia Jurnalului lui Mihail Sebastian, ceea ce l-a impresionat imediat (nu am avut dis­cuţii mai aprofundate pe această temă, doar o remarcă întîmplătoare, într-un cont