a brave search for ultimate reality de şi cu Florin Flueraş e o însăilare cu aer de standup comedy coregrafic şi exact pretenţiile de critică socială ale standup-ului, în care se amestecă aluzii la o piesă a lui Herman Diephuis, prezentată şi la Bucureşti (care trimite ea însăşi la parodierea şi reconstrucţia, în limbaj coregrafic, a unor lucrări de artă ale Renaşterii, cu subiect hristic), şi exerciţii de improvizaţie actoricească „predate“ în anul I de facultate. Lady Elizabeth al lui Paul Dunca e un performance in situ cu ceva umor şi posibil demn de atenţie pentru abordarea performativă a raportului cu istoria ca memorie ratată, dar care „aduce o contribuţie“ în peisajul dansului strict, în măsura în care performance-ul e un gen prin definiţie interdisciplinar. First Steps, pentru care Carmen Coţofană şi Mihaela Dancs au beneficiat, anterior, de o rezidenţă la prestigiosul Cullberg Ballet (Stockholm), e imaginea în mişcare a felului în care o piesă de dans se poate submina singură, prin fidelitatea excesivă faţă de o dramaturgie de spectacol bazată pe repetiţie şi o organizare scenică ucigătoare pentru orice va fi fost sens şi forţă performativă. Pentru aceste (viitoare) producţii, coregrafii şi dansatorii români au avut parte (împreună cu doi artişti străini, Matthias Sperling şi Hajime Fujita) de cîte o rezidenţă la Mogoşoaia, în cadrul proiectului internaţional Jardin d’Europe, administrat, în România, de Asociaţia ArtLink.
O astfel de rezidenţă, incluzînd onorarii, spaţii de repetiţii, cazare şi masă pentru trei săptămîni, ar fi fost de neimaginat în România acum patru sau cinci ani (înainte de înfiinţarea Centrului Naţional al Dansului Bucureşti). Posibilităţile, în primul rînd cele de finanţare, s-au înmulţit în relaţie directă cu o creştere vizibilă a interesului pentru dansul contemporan – dar, în opinia mea, nu direct proporţ
