Discursul public din România ultimilor patru ani s-a degradat progresiv şi la această situaţie au contribuit din plin „intelectualii în uniforme“ (cei de care multstimatul şi iubitul preşedinte a declarat, pe 31 iulie, că ţara are nevoie), care s-au înrolat în tabere politice, abdicînd astfel, de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni, de la statutul lor de opozanţi ai Puterii. Ceea ce nu înţeleg nici jurnaliştii partizani, nici intelectualii de curte este că, odată arondat unui partid sau personaj politic pe care îl glorifică prin toate intervenţiile lor publice, devin, volens nolens, simpli propagandişti, cu nimic diferiţi de activiştii comunişti împotriva cărora vituperează, de altfel, ori de cîte ori au ocazia.
Una dintre puţinele victorii cu care se poate lăuda Traian Băsescu în cei cinci ani de mandat prezidenţial este antagonizarea fără precedent a societăţii româneşti. N-a reuşit singur, desigur, i-au venit în ajutor jurnaliştii „căuzaşi“ şi intelectualii de curte, ce pot fi recunoscuţi după stilul encomiastic, lipsit de accente critice la adresa şefului suprem, ca şi după recompensele primite, prin Parlamentul European sau pe la Palatul Cotroceni. Trist este că majoritatea propagandiştilor deghizaţi în formatori de opinie au alterat grav imaginea jurnalismului independent, făcînd din datul cu părerea un fel de sport naţional, practicat cu aplomb, pentru a masca absenţa profesionalismului şi a rigorii intelectuale. Aşa se face că, de trei ani încoace, trăim într-o adevărată isterie, spaţiul public fiind dominat de răcnete doar în aparenţă justiţiare. Spun în aparenţă, pentru că, urmărind cu atenţie presa cotidiană a ultimilor ani, nu se poate să nu vezi tectonica halucinantă a grupurilor (de interese) din peisajul mediatic românesc.
Trebuie să fac o paranteză: nu contest că există jurnalişti şi intelectuali care au crezut sincer în promisiun