de Răzvan Prepeliţă

Înainte de victorie. Înainte de frenezie. Înainte de aplauzele lui Lucescu către publicul timişorean. Se întîmpla într-un tren.

Acceleratul de Bucureşti. Un bătrîn adoarme în compartiment. Capul îi alunecă încet, aproape de umărul tînărului de lîngă.

Acesta îşi scoate doapele din urechi şi îi spune prietenului: “Băh, poate îi cade capul lu’ babacu ăsta, pe capul meu!

Nu cred că se supără instrumentul!”. Rîd în hohote. Bătrînul se trezeşte. Ruşinat îşi cere scuze. Aşa simte el.

Bannerul adresat lui Lucescu nu a fost ridicat de fanii Timişoarei. Însă cu siguranţă exista o legătură între cei care ţineau palmele pe slogan şi cei 2 tineri din compartiment. Şi cei care au aruncat cu cutii de bere în Puşa într-un parc.

Şi cei care au intimidat lotul olimpic de canotaj cu o barcă cu motor. Toţi erau români. Tipul acela de români cu instrumente în loc de cap.

de Răzvan Prepeliţă

Înainte de victorie. Înainte de frenezie. Înainte de aplauzele lui Lucescu către publicul timişorean. Se întîmpla într-un tren.

Acceleratul de Bucureşti. Un bătrîn adoarme în compartiment. Capul îi alunecă încet, aproape de umărul tînărului de lîngă.

Acesta îşi scoate doapele din urechi şi îi spune prietenului: “Băh, poate îi cade capul lu’ babacu ăsta, pe capul meu!

Nu cred că se supără instrumentul!”. Rîd în hohote. Bătrînul se trezeşte. Ruşinat îşi cere scuze. Aşa simte el.

Bannerul adresat lui Lucescu nu a fost ridicat de fanii Timişoarei. Însă cu siguranţă exista o legătură între cei care ţineau palmele pe slogan şi cei 2 tineri din compartiment. Şi cei care au aruncat cu cutii de bere în Puşa într-un parc.

Şi cei care au intimidat lotul olimpic de canotaj cu o barcă cu motor. Toţi erau români. Tipul acela de români cu instrumente în loc de cap.