Vedeam, zilele trecute, un bărbat trecut de prima tinereţe tolănit undeva pe la mijlocul Lacului Sărat, pe o fâşie de noroi rămasă în soare în locul apei secate. Mânjit din cap până în picioare cu nămol tămăduitor, omul se întorcea din când în când de pe o parte pe alta, răcorindu-şi cu schimbul spatele şi burta.

Fără nicio legătură cu personajul în cauză, care ar putea fi un om de toată isprava în viaţa de zi cu zi, scena în sine mi-a evocat imaginea unui purcel tăvălindu-se nepăsător în rămăşiţele a ceea ce a fost cândva Lacu Sărat de lângă Brăila. Extrapolând, am putea spune că brăilenii au, în general, o atitudine cam porcină faţă de natura de lângă ei. Ne-a dat Dumnezeu Dunărea la doi paşi, dar nu suntem în stare să amenajăm o plajă şi să o păstrăm curată, ca să ne putem relaxa civilizat în zilele toride de vară. Tot ce ar putea însemna plajă la Brăila şi în apropiere, la Chiscani, zace sub grămezi de gunoaie lăsate de turma "turiştilor" de week-end. Lacu Sărat dispare încet dar sigur, ca luciu de apă, dar şi ca staţiune turistică, în accepţiunea civilizată a expresiei. Fiindcă poate să rămână mult şi bine cu numele de "staţiune turistică", dar la calitatea serviciilor oferite vizitatorilor şi la aspectul fizic al plajei, al aleilor, spaţiilor verzi şi chiar unităţilor de cazare este sub orice critică.

De unde furia aceasta a murdăririi şi degradării mediului înconjurător? După cum stau lucrurile, principalul vinovat este lipsa de educaţie a maselor manelizate şi OTV-izate până la cele mai profunde straturi ale cugetului şi simţirii. Iar peste toată această îndobitocire, patronează suveran corupţia şi lipsa de implicare şi eficienţă ale autorităţilor, care nu sunt în stare să îndrepte lucrurile. În loc să întreprindă ceva concret, măcar să aşeze câteva tomberoane pe malul Dunării, iar apoi să-i amendeze de să-i usture buzunarul pe nesimţiţ