O vizită la închisoare îndreaptă obiectivul spre o altă lume. Pentru deţinuţi lumea de afară ajunge străină, departe, schimbătoare. Sursa: Oana DanSursa: Oana Dan
1 /. La fel cum, pentru noi, lumea lor este ciudată şi greu de înţeles. Timpul care curge la noi, în lumea celor liberi, la ei stă pe loc. Rareori se întâmplă ceva ieşit din comun şi se sparge monotonia zilelelor, a orelor trăite între aceiaşi pereţi, cu aceeaşi imagine printre gratiile de la geamuri.
O dată pe lună monotonia este ruptă de decizia celor de sus, care organizează concursuri sportive pentru deţinuţi, sau persoane private de libertate cum ar trebui numiţi, politically correct. Ei înşişi îşi spun puşcăriaşi, borfaşi, manglitori sau bulangii, ultima categorie fiind şi cea de care trebuie să te fereşti odată ajuns după gratii.
Bulangii sunt cei care, apăsaţi de monotonie şi frustraţi de lipsa unei femei, ajung să aiba relaţii homosexuale, după cum mi-a explicat Ion Marin, un băiat de 21 de ani, închis 9 ani pentru tâlhărie şi proxenetism. „Mă scuzaţi, doamnă, eu sunt peşte”
„De ce sunt aici, de ce să fiu, l-am bătut pe unu că nu mi-a plătit femeia”, îmi spune el deschis. Eu insist să aflu cum adică nu i-a plătit femeia. Ion se dă mai aproape de mine şi îmi spune la ureche „Mă scuzaţi, doamnă, eu sunt peşte”, apoi, luând distanţa socială cuvenită, adaugă că uneori şi fura. Recunoaşte că îi lipseşte „enorm” libertatea să fie ce vrea el, când vrea el. „Vedeţi, viaţa aici e grea, ce vedeţi dumneavoastră acum e doar aşa pentru a face poze. Şi oricum rar”, afirmă Ion. Ce văd eu este o sală decorată cam haotic, cu uşoare accente de kitsch, cu câteva bănci, cu o scenă, pereţi alb verzui, în acea nuanţă indecisă pe care o vezi prin spitale şi care îţi dă fiori pe şira spinării pentru că poartă în ea mirosul locului. De la uşă spre scenă, un culoar de trecere, ia
