Pe 29 iulie, seara, eu şi prietenul meu, Anatol, din Chişinău, stăteam pe Yahoo Messenger şi urmăream cu înfrigurare numărătoarea voturilor de după alegerile anticipate din Republica Moldova. Exit-poll-urile îi creditaseră pe comunişti cu 40%, însă după primele procente numărate, săriseră la 56%, parcă. Era clar că urmăreau să se joace cu nervii noştri, era clar că nici aceste alegeri nu aveau să fie corecte şi era clar că Voronin nu avea să se lase dus aşa uşor… Cu fiecare oră, mai zbura cîte un procent, iar eu şi Anatol, doi români de o parte şi de alta a Prutului, ne făceam planuri că o sa ne vedem la Chişinău în toamnă, la un concert. Într-un final, pe la 3 dimineaţa, am mers amîndoi să ne culcăm, cu speranţa că dimineaţa ne va aduce o surpriză plăcută. N-a fost chiar cum ne doream să fie, însă, oricum, mai aproape de realitatea exit-poll-urilor. În acele momente am realizat cît de absurd devenise totul, cum legăturile noastre de prietenie, legăturile umane depindeau de numere, procente, kilometri de graniţă şi calcule politice fără scrupule. Şi, pînă la urmă, de un singur om: Marian Lupu.
Probabil că Marian Lupu va fi pentru Moldova ceea ce a fost Ion Iliescu pentru România: un ex-comunist, reciclat în semi-democrat, un preşedinte agreat de Moscova. Cu deosebirea majoră că Lupu nu va fi nevoit să cheme clasa muncitoare să bată studenţi, pentru că studenţii vor fi mulţumiţi, cel puţin pentru cîţiva ani buni, cu dispariţia lui Voronin şi, implicit, a unui sistem opresiv ce împiedică libera circulaţie şi exprimarea opiniilor. Şi chiar dacă din acest sistem a facut parte şi Marian Lupu, oamenii vor fi dispuşi să uite, cel puţin deocamdată. Vedeţi, pentru un dram de normalitate, pentru păstrarea relaţiilor dintre noi, sîntem dispuşi să facem destule compromisuri morale. Problema însă nu se rezolvă aici. În 6 şi 7 aprilie, s-a creat o breşă în re
