Micromonografia despre Urmuz (Editura Aula, 2002) a lui Adrian Lăcătuş, lector la Universitatea Transilvania din Braşov, anunţa nu doar un critic consistent, „cu idei“, ci şi un proiect deosebit de interesant. Bineînţeles, a vedea în autorul Paginilor bizare nu un „revoluţionar“ avangardist avant la lettre, ci un conservator eretic, sceptic, afin „crizelor modernităţii“ central-europene nu era deloc de colo; dar cum să nu te incite ideea explorării in extenso a unei aşa-numite „modernităţi conservatoare“ proprii spaţiului central-european? Adrian LĂCĂTUŞ, Modernitatea conservatoare. Aspecte ale culturii Europei Centrale, Editura Universităţii Transilvania din Braşov, 2009, 210 p. Ei bine, proiectul în cauză – avînd drept suport o teză de doctorat – s-a materializat între timp într-un volum. Un volum dens, ambiţios şi concis, care începe ca un studiu şi se încheie ca un manifest identitar. Apărut la editura Universităţii braşovene, Modernitatea conservatoare. Aspecte ale culturii Europei Centrale corectează maximalismul vag al titlului prin rezonabilitatea moderată a subtitlului (şi a abordării efective de pe parcursul lucrării). De altfel, dintru început, autorul se declară conştient de capcanele acestui maximalism conceptual („Deşi titlul acestui studiu a fost formulat cu o temeritate ce poate indica ignorarea multiplelor nuanţe, dileme, contradicţii sau perspective ce obscurizează aceste două concepte, spectrul unei determinări nominaliste a fost o permanentă ameninţare“).
O modernitate clasic-liberală
Aşa stînd lucrurile, ceea ce era anunţat ca general devine, prin reducţii succesive, particular. Mai exact, modernitatea conservatoare investigată apare ca o formă, printre altele, a conservatorismului liberal şi a modernităţii intelectuale europene. Definirea ei ca o „formă distinctă şi specifică de spiritualitate“ (cum o numeşte
