Publicarea într-o primă ediţie completă, în original şi traducere, cu reproducerea tuturor versiunilor lingvistice existente în epocă – română, greacă, latină şi slavo-rusă – a Panegiricului lui Petru cel Ma­re (1714) de Dimitrie Cantemir (în Ar­chae­us. Studii de istorie a religiilor, t. V (2001), fasc. 1-2, pp. 101-133, ediţie, studiu introductiv şi note de Paul Cernovodeanu, Mihai Carataşu şi Alvina Lazea) a rămas neobservată în afara cercurilor de specialişti. Acest lucru nu trebuie să mire, căci scrierea este scurtă şi ocazională, nefiind importantă pentru aporturile ştiinţifice sau literare ale autorului ei, ci lămurind mai degrabă cu privire la circumstanţele vieţii cantemiriene după trecerea în slujba ţarului Petru cel Mare, dînd seama despre posibilităţile lui retorice şi trimiţînd la o procedură ceremonială la care principele moldovean a recurs în anumite împrejurări ale vieţii de curte. Un alt motiv al acestei – cum să-i spun?! – indolenţe a receptării ţine însă de ambianţa din istoriografia românească a momentului, unde marii păstori aşezaţi de împrejurări în fruntea disciplinei care explorează trecutul socotesc că restituirile care consacră un istoric ţin aproape exclusiv de publicarea de documente, nu şi de celelalte modalităţi ale fructificării moştenirii istorice. Mărturie stă în acest sens un text polemic recent al academicianului Dan Berindei, apărut în Cultura şi citat pe site-ul Editurii Compania, unde domnia sa îşi dezvăluie crezul despre calitatea de istoric. Evident, în profilul avut acolo în vedere nu par să se încadreze şi cei care reali­zează ediţii de cronici ori antologii de proză oratorică, după cum, probabil, nu încap nici aceia care, nepunînd preţ excesiv pe recursul la documentele oficiale, se încăpăţînează să publice memorii, corespondenţă ori însem­nări de călătorie. Iată însă că, de cînd tot profesează domnul academician as