Vara anului 1989 avea să fie ultima în care scriitorii din România încă mai erau numiţi "ajutoare de nădejde ale Partidului". Ultima vară în care li s-a mai spus aşa, dar şi ultima în care, prin reprezentanţii lor mai mult sau mai puţin aleşi, dar de Partid întotdeauna puşi, s-au mândrit cu deţinerea acestui titlu. Ori măcar s-au prefăcut că s-ar mândri, evocându-l şi invocându-l ca pe o atestare oficială a rangului şi importanţei lor, importanţa "breslei literare" în cadrul sistemului.
De la Demostene Botez, nevolnicul şi vremelnicul, de numai un an (februarie 1965-februarie 1966), preşedinte al Uniunii Scriitorilor în momentul venirii lui Nicolae Ceauşescu la putere, şi până la Dumitru Radu Popescu, ultimul preşedinte al Uniunii din perioada comunistă, toţi cei care s-au aflat începând din anii '60 în fruntea organizaţiei scriitorilor au făcut nesmintit uz de această formulă. Nici unul n-a ratat-o. Nici colţosul Zaharia Stancu (1966-1974), nici zaharisitul suprarealist Virgil Teodorescu (1974-1977), nici pedantul funcţionar de partid George Macovescu (1977-1981), nescriitor, dar care avea să fie cel mai bun preşedinte al Uniunii din perioada comunistă. Au făcut, de asemenea, uz de ea mai toţi scriitorii cărora li se dădea cuvântul la congresele şi conferinţele Partidului. A fost deseori folosită şi la întâlnirile dintre Ceauşescu şi scriitori, frecvente la începutul regimului, tot mai rare apoi (ultima a fost în martie 1981, cu peste opt ani înainte de execuţia de la Târgovişte, din 25 decembrie 1989). Era inscripţia de pe blazon.
Şi se credea că autorul ei e Ceauşescu însuşi. Unii i-au şi atribuit-o de altfel, iar el n-a protestat, aşa cum n-avea să protesteze la nici una dintre enormităţile generate de cultul personalităţii. Chiar dacă era o impostură, era un fleac. De vreme ce el chiar se credea un geniu, unul cu moţ, nu unu
