În România, sîntem prea bine obişnuiţi cu opinia irefutabilă. Fiecare avem asemenea opiniuni, iar tăria lor a făcut deja istorie. Ce ne-a lipsit însă pînă recent a fost Internetul. Marele instrument al viselor noastre. Căci una era să-ţi declami opiniunea în faţa prietenilor, la cîrciumă ori în faţa familiei, în sufragerie, şi alta e s-o slobozeşti acum în lumea largă spre orişicine are un computer, chiar dacă pe nimeni nu interesează. Una era să trimiţi scrisori prin poştă la o gazetă, în speranţa că genialele tale comentarii vor fi luate în seamă şi publicate într-o zi, şi alta e să te enervezi citind un articol şi chiar atunci, pe loc, să-i tragi o săpuneală autorului sau să i te alături vehement contra celor despre care el scrie şi apoi cu un simplu click să-ţi postezi reacţia în văzul a milioane de internauţi (fie ei şi doar potenţiali).

O vreme, opiniile au fost doar privilegiul cîtorva gazetari sau comentatori de care toată lumea s-a plictisit. Internetul şi lansarea comentariilor direct pe site-urile ziarelor, ale televiziunilor sau ale altor medii de informare au reprezentat o adevărată revoluţie. Teoretic, opinia a ajuns la îndemîna tuturor. Practic, pe mîna cîtorva categorii. Sociologii şi psihologii ştiu prea bine că mulţi dintre cei care se înghesuie să facă asemenea comentarii au nişte probleme. Sînt grafomani, paranoici, pisălogi sau pur şi simplu frustraţi. Lor li se adaugă cei cu ordin, care musai trebuie să apere (cît mai mulţi) o cauză sau alta, un partid sau o instituţie, un personaj suspus sau o categorie profesională.

Unii se descurcă mai greu cu gramatica. Alţii au probleme cu sensul cuvintelor. Unora le lipseşte măsura, altora " logica sau capacitatea de adecvare la subiect. Şi aproape toţi au o agresivitate de rău augur. Cu aere imbatabile de superioritate, sînt în general chiţibuşari şi mereu bucuroşi să descopere tot felul