"Nu mă mai aştepta. Am plecat definitiv în Italia". Atât scria pe biletul găsit pe cuier de soţul părăsit pe furiş. Fără un semn de mirare, fără remuşcări şi tânguiri. Gestul i se păruse aşa de firesc fugarei, că nu mai simţise nevoia altor explicaţii. O căsnicie de vreo 20 de ani încăpuse sec pe o bucăţică de hârtie în numai câteva cuvinte. Despărţirile se petrec rapid şi n-au nevoie de o întreagă inflorescenţă de fraze şi propoziţii. Altcumva decât la începutul iubirii, când îndrăgostiţii prăpădesc vorbe cu nemiluita.
Neînsufleţite de silabe şi exclamaţii, împreunările dintre oameni n-ar fi cu nimic deosebite de coiturile celorlalte animale. Doar nişte opintiri trupeşti şi o înfiorare traversând şira spinării, nimic altceva. Un ritual de perpetuare a speciei. Femeia care lăsase biletul cu pricina îşi regăsise, după două decenii, prima dragoste şi cu asta basta. Restul e psihanaliză şi partaj judiciar. Avusese nevoie de atâţia ani doar ca să-şi dea seama că trăise de fapt lipsa bărbatului dintâi. Experimentase lângă alt bărbat tocmai absenţa ăluilalt. Şi golul din sufletul ei nu-l umpluseră nici măcar copiii, zămisliţi, probabil, din acelaşi dor de celălalt. Regăsirea iubitului de început, întâmplătoare ca orice şaradă ticluită de destin, a alungat-o dintr-o viaţă searbădă şi dusu-s-a, hotărâtă să se scuture definitiv de un trecut anost. Iubirea a scos-o din propria-i blazare, din minciuna care o ucisese treptat, convinsă că timpul mai are încă răbdare cu ea şi-i poate întoarce înzecit chinuitoarea aşteptare. Căci, o clipă de iubire anulează chiar şi o aşteptare de-o viaţă! În egoismul iubirii recuperate, soţul n-a contat câtuşi de puţin, de parcă n-a existat vreodată. Iubirea e amnezie pură şi erezie.
Într-o altă poveste, un bărbat tomnatic şi-a abandonat rosturile din străinătate şi s-a întors la iubita din adolescenţă, pentru a o găti în r