In urma cu exact un secol, Biserica Catolica era in plina „criza modernista". In numai cincizeci de ani, lumea se schimbase din temelii, incepand sa fie ceea ce este azi. Reforma, Iluminismul si Revolutia Franceza sadisera samanta secularizarii.
In 1848, „Manifestul Comunist" al lui Marx si Engels anunta disparitia religiei; la un deceniu distanta (1859), „Originea speciilor" a lui Darwin inaugura evolutionismul; dupa numai patru ani, in 1863, un francez, Ernest Renan, publica o „Viata a lui Iisus" in care biografia Mantuitorului era cercetata ca a oricarui muritor, iar Biblia era privita cu ochi critic, ca o sursa istorica printre altele; unificarea Italiei stergea de pe harta statele pontificale, lasandu-i Papei doar o putere spirituala; in sfarsit, in 1905, Franta separa, prin lege, Biserica de Stat. Care a fost reactia Bisericii in fata acestor lovituri? In 1864, Papa Pius al IX-lea trimitea enciclica „Quanta Cura" („Cu cata grija…") si celebrul „Syallabus", o lista cuprinzand 80 de idei gresite ale epocii, printre care liberalismul, socialismul, naturalismul, laicismul, anticlericalismul si rationalismul. La inceput de secol XX, se cristalizase deja in sanul Bisericii un curent de opinie favorabil deschiderii catre lume si adaptarii la cerintele spiritului stiintific. Raspunsul a fost enciclica „Pascendi Dominici Gregis", din 1907, a Papei Pius al X-lea, care avea in subtitlu cuvintele: „Despre erorile modernismului". Papa refuza sa recunoasca „progresismul" si ii opunea un catolicism traditional, ale carui valori, in integralitatea lor, trebuia sa ramana neschimbate. De aici, porecla de „integristi" aplicata de catre „modernisti" catolicilor conservatori. Mai potrivit ar fi fost sa li se spuna ortodocsi (pastratori ai adevaratei credinte), dar s-ar fi creat o nedorita confuzie cu numele crestinilor rasariteni. Li s-a spus asadar „integristi" (fr. in
