Londra. The Court. Cârciumă obişnuită, de „cartier“, în care unul ca Hugh Grant n-ar călca niciodată, dar toată gaşca din „The Full Monty“ s-ar simţi ca acasă. Lume multă, multă, colorată divers, geme îndurerată în faţa paharelor pline cu Guinness şi cu alte licori mai blonzii. E meci. De tenis. Semifinala de la Wimbledon în care, pentru prima dată în mulţi ani, a ajuns şi Andy britanicul. Lângă plasma masivă pe care se văd servele lui Andy e agăţată o bucăţoaie mare şi simplă de lemn: „În fiecare joi, de la ora 19.00, vă aşteptăm la clubul de vin“. Cârciuma oftează: Andy a ratat o minge. Deasupra capului meu, pe un panou ca de grădiniţă, sunt înfipte cu ajutorul unor capace de bere fotografiile barmanilor şi chelnerilor. Fiecare a scris dedesubt cum îi place să-şi petreacă timpul liber. Eu primesc de la Sasha o grămadă monstruoasă de costiţe unse cu gem. Sasha adoră, ca şi mine, să schieze. Îl privesc zâmbind şi ştiu că-i voi lăsa un bacşiş mai mare. Deodată, câţiva oameni se ridică atenţi în picioare. Printre ei, o bătrânică simpatică semănând cu bunicuţa din desenele animate. E şi îmbrăcată la fel: rochie cu bulinuţe, ochelari rotunzi şi o pălărie cochetă, alături, pe scaun. Andy trebuie să salveze o minge de meci. Cei care fumează pe strada din faţa cârciumii îşi înghit fumurile şi se grăbesc înăuntru, să nu rateze momentul. Andy salvează mingea. În spatele meu aud un strigăt reţinut, lansat cu patos şi puternic accent londonez: „Go, Andy! Go, you focking legend!“. Sunt singurul care întoarce curios capul: accentul a ieşit din gura unui adolescent mustăcios şi tuciuriu, cu fizionomie de indian. Gaşca lui: o asiatică, doi negri simpatici şi un alb cu o coroană de păr roşcat. Andy pierde meciul şi eu sunt singurul care îşi părăseşte masa. La ieşire, mă abţin cu greu şi nu cumpăr tricoul personalizat al cârciumii de cartier The Court.

Bonn. Bonner Eck. Cârciumă