Nimic nu se compară cu bucuria de a primi o scrisoare de la cineva drag...
Într-o lume plină de căsuţe vocale, de mesagerii, de sms-uri şi chat-uri, de link-uri şi trash-uri, de viruşi şi mms-uri, de tastaturi şi funny face-uri, de prescurtări absurde şi de forumuri, primirea unui plic timbrat, cu scrisul de mână şi cu ştampilele rămase parcă din alte vremuri, te face să zâmbeşti de drag şi să faci un ritual din deschiderea şi citirea rândurilor scrise cu strădania de a fi ordonate, coerente şi expresive. Nu mai primisem o scrisoare din copilărie, când obişnuiam să fac acest exerciţiu cu prietenii de care mă dezlipeam pe perioada vacanţelor. M-am grăbit să-i explic şi băiatului meu ce înseamnă o scrisoare, o vedere, cum se scrie, cum se pune timbrul, ce rost are poştaşul şi căsuţa poştală de lemn, nu cea virtuală cu care ne-am obişnuit toţi... I-a plăcut atât de tare ideea, încât ne-am apucat şi le-am scris tuturor bunicilor şi prietenilor lui din ţară.
Le-am pus împreună într-o cutie poştală şi aşteaptă cu nerăbdare să-i răspundă careva. În fiecare zi mergem la cutia poştală şi pentru că încă e prea devreme să sosească, îi tot spune că poate mâine....
În fiecare zi îmi pune întrebarea care mă înduioşează cel mai tare din toate drăgălăşeniile lui de copil care n-a reuşit încă să proceseze chiar toate informaţiile pe care le-a primit de la noi, oamenii mari - mamă, azi
e mâine?...
Continuu să învăţ de la fiul meu. Simplu fapt că mă pune pe gând(-uri), cum încerc să fac şi eu cu voi prin rândurile acestea, e deja o acumulare, un bine care se adaugă la nimicurile care ne umplu zilele. Mă gândesc câte zile de "azi" aş fi vrut să fie încă "ieri" sau cu câtă nerăbdare aşteptăm uneori un "mâine" plin de promisiuni şi speranţă...
Între Ieri şi Mâine se aşterne mereu un Azi care parcă e numai despre supravieţuire, numai
