Dintre prozatorii afirmati in ultimul deceniu, ieseanul Dan Lungu pare sa aiba succesul cel mai mare la publicul larg, beneficiind si de un foarte bun tratament din partea criticii.

Dupa un debut ratat in poezie, care l-a vindecat definitiv de ispita confesiunii si a literaturizarii facile, in cheie sentimental-autobiografica, scriitorul de sorginte botosaneana pare sa fi izbutit a-si reprima complet inclinatiile temperamentale, adica acele predispozitii innascute, inscrise ca o fatalitate, dupa cum spunea Lovinescu, in psihologia rasei. E vorba despre mult-hulitul „moldovenism", taxat deseori pe nedrept ca marca indeniabila a psihologiei inadaptatului, adevarat factor frenator in cristalizarea personalitatii, inclinand balanta inspre pasivitate, duiosie, reverii paseiste – de unde si atitudinea inertial-contemplativa, respectul pentru traditie, criticismul cu nuante reactionare, avand ca efect literar poetizarea ireversibilului si a inutilitatii tuturor lucrurilor.

Publicat la OuTopos, o editura obscura (pe atunci) din Iasi, adica tocmai acolo unde cultul pentru trecut si pentru valorile clasice a devenit, cu timpul, o forma goala, din cauze asupra carora nu e locul sa ma pronunt aici, volumul de proza scurta al tanarului universitar, cunoscut in urbe si ca membru activ al gruparii de la Club 8, era menit sa socheze opinia publica, mai ales intelectualitatea sclerozata de pe malul Bahluiului, prin titlul voit scabros („Cheta la flegma"), cu atat mai surprinzator cu cat autorul lasase multa vreme impresia unui baiat bun, lesne de integrat in sistem, ca orice moldovean cuminte, sfios fata de o autoritate dispusa, la o adica, sa-i recunoasca meritele si sa-i ofere chiar recompense, evident, marunte, dar numai in masura in care talentul promitea sa nu scandalizeze si sa nu depaseasca niste limite rezonabile.

Or, inconcesiv fata de sentimentali