Dogarul modelează lemnul şi spune că butoaiele care prind viaţă din mâinile sale sunt raţiunea sa de a trăi. El povesteşte că a moştenit pasiunea pentru acest meşteşug de la bunicul său. A început să lucreze cu lemnul de pe la vârsta de 12 ani. „Bunicul meu era unul dintre cei mai renumiţi dogari din zonă. Avea atâtea comenzi încât trebuia să lucreze zi şi noapte pentru a reuşi să le onoreze. Eu eram mai tot timpul prin preajma lui şi aşa am început să fur meserie”, povesteşte nea Lucică, aşa cum îi spun toţi cunoscuţii. Bărbatul spune că nu se câştigă foarte mulţi bani din această meserie, iar munca lui nu este apreciată la adevărata ei valoare.

Lemnul îi alină singurătatea

„Munca începe încă de la alegerea copacului din pădure, pentru că nu orice lemn este bun pentru a fi ulterior folosit. Eu lucrez cu diferite esenţe de lemn. Copacul trebuie adus acasă, tăiat, făcut blană şi apoi lăsat la uscat, uneori chiar şi câteva luni de zile. De abia apoi, pot lucra cu el”, poveteşte nea Lucică Ducu. Din mâinile bătătorite de muncă ale dulgherului au ieşit sute de butoaie de vin sau ţuică, de diferite mărimi, putini pentru păstrat prunele, tocuri pentru uşi şi ferestre sau diferite piese de mobilier. „La viaţa mea am avut lucrări importante şi grele, prin mai toată ţara. Am construit vile la care am muncit de la temelie şi până la acoperiş”, povesteşte dogarul. Bărbatul spune că toată viaţa a muncit lemnul şi nu ar putea să facă altceva. „Cele mai multe bucurii şi cele mai mari tristeţi le-am împărţit cu lemnele mele. Singurătatea mi-o amăgesc tot cu buştenii, de dimineaţa şi până seara mă lupt cu lemnul şi încerc să uit că soţia mea a trecut într-o lume mai bună sau că fetiţa şi băiatul meu au crescut şi au plecat de acasă la şcoli şi la servicii”, spune cu tristeţe Lucian Ducu.

Meseria de dogar este una pe cale de dispariţie, nu mulţi f