De la începuturile ei în secolul al XVIII-lea pînă astăzi, democraţia şi-a schimbat centrul de greutate. Dacă ea era iniţial expresia politică a naţiunii care, în unitatea ei, elimina sau absorbea orice diferenţieri " privilegii, stări, clase ", democraţia amenajează astăzi, dimpotrivă, spaţiul public în care diferenţele individuale să se manifeste cît mai nestingherit, mai confortabil, mai liber. În tinereţea ei franceză şi americană, democraţia le oferea membrilor săi mîndria de a ajunge la statura uniformă a cetăţeanului, de a-şi depăşi apartenenţele particulare (sociale, economice, culturale, religioase) în participarea la o transcendenţă politică. De cîteva decenii încoace, a fi cetăţean al unei democraţii liberale înseamnă, în primul rînd, să ai siguranţa că particularităţile tale vor fi recunoscute, respectate, protejate, integrate în viaţa societăţii. Cetăţeanul care, în exerciţiul politic, îşi subordona individul, a devenit astăzi soclul pe care se sprijină individul pentru a-şi pune în operă singularitatea. De la polul transcendenţei politice care domina varietatea socială, acul democraţiei a trecut către subiectul uman, cu multiplicitatea şi policromia trăsăturilor lui.

În societăţile care au urmat modelul francez al laicităţii, apartenenţa religioasă a persoanei trebuia să rămînă acasă pentru a nu afecta condiţia omogenă de cetăţean. Cercetătorii care studiază cazul Franţei nu pregetă să îi sublinieze, în această privinţă, deosebirea faţă de cazul american. Dacă în laicitatea franceză, Statul se separă de religie, spune Marcel Gauchet (La religion dans la démocratie, 1998), în democraţia americană, Statul se separă de religii, fără ca, totuşi, din sfera publică să fie eliminat un reper religios comun, trans-confesional, exprimat prin deviza "a nation under God". Totuşi chiar distanţa, stabilită de Constituţia americană, între dezbaterea politic