E drept ca lumea devine mult mai greu de descifrat atunci când artistii au viziuni de inginerie globala (notam ca reciproca este de o mie de ani mai valabila, deoarece pe baza ei s-au putut putut construi toate miracolele naturale, incepând, de pilda, cu „masinaria Leonardo"! ). Si tot la fel de drept este ca – adica avem datoria sa recunoastem, doar n-ati uitat ca domnul Sartre ne trage de mâneca, precum ca „un drept nu este decât cealalta fata a unei datorii" – atunci când acea lume poate fi citita doar prin semnele tehnice ale artistului, sa apara riscul unui mic disconfort. Sa descoperim ca dumneaei, lumea, de unde pâna atunci plesnea de sensuri, s-a golit, a ramas cam seaca si stravezie. Altfel spus, s-a lasat despuiata de acele naluciri, veritabile cusaturi de lumina pe ispitiri de intuneric, atât de specifice unei fleici de taina macra. Or, la un supeu estetic si cu pretentii, ce poate fi oare ceva mai indigest decât un mister cu zgârciuri?! De aceea, a se evita!
Cu un astfel de „Weltanschauung", sintetizat parca intr-un laborator de „cercetari vizuale" (asa cum remarca Ileana Pintilie), iar nu intr-un atelier de artist, dam ochi in ochi parcurgând la Curtea Veche o expozitie ciudata* semnata Liliana Mercioiu Popa. Un oaspete din Timisoara, aflat la prima personala in Bucuresti.
Spuneam bizara, nu doar prin oferta ingenios panotata pe simeze (tablouri a caror retorica reprezinta o indiscutabila provocare!), ci si, mai ales, prin „conceptul" de deslusire pe care ni-l face cunoscut autoarea, intr-un document ce s-ar putea numi autointerviu. „Prin aceasta expozitie, imi propun o analiza subiectiva asupra mediului fluid." – raspunde singura la intrebarea: „Despre ce vorbim astazi?". Mai exact, despre un „simulacru (sic!) a ceea ce resimt ca o nevoie: de a ma situa in sfera unei cursivitati interioare si exterioare". Deci, retinem ca nu este nici re-
