Nu ştiu alţii cum sunt, dar în structura mea de cititor de gazete şi reviste constat o schimbare majoră în anii din urmă. Dacă până în 1989 eram un devorator neobosit de tablete de autor (îmi amintesc şi astăzi că primul lucru pe care îl căutam în momentul în care cumpăram România literară era rubrica lui Geo Bogza), astăzi această categorie de texte reprezintă ultimele lucruri pe care le citesc într-o publicaţie. Simt în ele, de cele mai multe ori, un efort disperat al autorului în cauză de a umple pagina cu un număr fix de semne, chiar şi atunci când autorul nu are nicio idee clară în minte. Poate pentru că am trecut şi eu prin această experienţă, trăiesc aproape fizic disperarea încrâncenată a unor autori de a întinde de cuvinte şi formulări ca de o pătură prea scurtă pentru a cuprinde un spaţiu devenit prin rutină şi secarea inevitabilă a ideilor demne de interes, înspăimântor de mare. Contrastul este mai evident în cazul cotidianelor unde, foarte adesea, tabletele de autor par un soi de lălăială cu ifose, fără obiect în raport cu densitatea şi concreteţea informaţiilor din celelalte articole. În ce mă priveşte arunc un ochi peste ele, dacă tema mă interesează citesc începuturile de paragrafe să văd cum se dezvoltă demonstraţia şi, eventual, finalul pentru concluzii. Doar în situaţia fericită în care mă interesează foarte tare poziţia unui anumit publicist în legătură cu tema aflată în discuţie citesc o tabletă de autor de la cap la coadă.

Nu pot să nu constat însă un paradox. Pe cât de subţiri par (şi sunt) tabletele de autor atunci când apar într-o publicaţie, pe atât de consistente pot deveni la publicarea lor în volum. Citite în succesiunea lor, se transformă în veritabile documente de viaţă, dezvăluie un anumit tip de sensibilitate, un mod specific de a privi şi a înţelege lumea, o întreagă filosofie a existenţei de zi cu zi. Este clar că s