Stimate domnule Cosaşu, mai întîi să vă răspund la ultima întrebare: iniţialele mele nu sînt tolstoiene, deşi îmi place că aparţin Jurnalului cu acea zilnică încheiere: "dacă mai trăiesc". Sigur că mă numesc cu D., cu M., cu T., dar dacă acesta mi-a fost impulsul cînd v-am scris prima oară, am lăsat-o aşa cum a căzut şi s-a nimerit. După o expresie care vă aparţine, e o parolă de trecere.

Acum ţin să vă transmit ce i-am răspuns lui Mihai M. din Hossegor la textul lui din 14 iulie.*

Domnule prieten hossegorean " am şi eu orgoliul meu de bucureştean care mă face să vă semnalez că începutul scrisorii dvs., cu evocarea anticiclonului din Azore căzut peste golful Gasconiei, nu m-a găsit nepregătit. Fără să fiu un fan al lui Musil, ştiu cum începe meteorologic Omul fără însuşiri. În Bucureşti nu vă veţi găsi mulţi prieteni întru Musil. Totuşi, unul dintre clienţii mei preferaţi este un profesor universitar care citeşte anual Musil şi care m-a convins că Omul fără însuşiri e un fel de Himalaya a literaturii, un masiv pe care-l urcă doar cîţiva singuratici; de cîte ori întîrzie în anticariatul meu, nu pleacă fără să-mi ţină o prelegere despre România ca o Kakanie mai mică şi mai năpăstuită. V-aş face cunoştinţă cu el, dacă treceţi prin Bucureşti. Pe mine vă puteţi bizui într-o discuţie, fie şi de o noapte, privitoare la compatibilitatea dintre Musil şi Kundera.

Acum, aici, mă presează altceva, şi anume concepţia dvs. despre "descreşterea revoluţiei la noi şi aiurea". Înţeleg că-mi imputaţi incapacitatea mea de a-l reţine pe Fiu în România, de a-i explica să aibă "puţintică răbdare" pînă "se lecuieşte fanatismul, de la sine" (?), pînă ce "fandacsismul se rezonează" (excelentă expresie!) şi Passionariile lui "devin relativiste şi tandre". Mergeţi mai departe şi scrieţi că "ne-am potolit din inerţia fatalităţii" şi stabiliţi cîteva limite, un nici-nici a