A trecut ceva timp de când am primit bucata de proză intitulată Interpretarea îmi aparţine, pe care am citit-o cu interes profesional, urmând să vă asigur într-un răspuns dorit şi aşteptat cu răbdare că aveţi har şi mânuiţi cu plăcere instrumentul limbii. Spaţiul rubricii este redus ca să etalez în totalitate dovezile talentului. Căci de oriunde m-aş apuca să selectez mostrele, tot rămân pe dinafară lucruri care mi-au ţinut interesul lecturii treaz.
Povestea nu e atât de banală pe cât încercaţi să vă detaşaţi de efectele ei într-un context calm. Banalitatea ei ţine de frecvenţa cu care ne lovim de ea în viaţa noastră secretă. Îi dăm un preţ bun prin implicaţiile ei asupra psihicului nostru orgolios. Lucruri care ni se întâmplă şi nouă mai profund tocmai când credeam că putem fi unici în reacţii, aşi în arta detaşării, calmi în momentul în care ne e ruşine să recunoaştem că formula noastră omenească este una de când lumea şi că funcţionăm garantat ca şi moaşele şi strămoaşele, ca şi urmaşele noastre la rândul lor, când li se întâmplă.
Scrisă alert, viu, sincer, bogat, din bucata de proză cu titlul amintit, dacă o veţi înmulţi cu din ce în ce mai sinceră nostalgie, poate ajunge din nişte note de jurnal un roman substanţial.
"Nu pot să nu mă simt uşor ridicolă, stând eu aşa în faţa calculatorului şi punând diacriticele la locul lor într-un text care te evocă pe tine, apelând deci la un mod total ineficient de a te aduce înapoi puţin. Noroc că nu citeşti reviste literare, că altfel poate te-ai recunoaşte în acest bărbat despre care scriu. Aş putea să jur că, dacă prin cine ştie ce întâmplare, ţi-ar cădea în mână povestea asta, prima ta grijă ar fi să nu îţi apară numele în ea, să nu te compromit, pe tine cel însurat şi pe cale de a deveni un pion important în politica locală..."
Ar fi aici un punct de plecare prin
