Scurtă istorie a umbrei
de Victor Ieronim Stoichiţă
Editura Humanitas, 2008
Cândva, ne spune un autor antic, confecţionarea păpuşilor a fost inspirată de reveria dureroasă a unei tinere, al cărei iubit se pregătea să plece departe. Ea a desenat umbra acestuia pe când el dormea, iar tatăl ei, meşter în modelarea argilei, i-a făcut chipul umplând conturul cu pământ. Astfel a luat naştere pictura. Aşa a devenit o „absenţă“ prezentă. Pliniu cel Bătrân, în „Istoria naturală“, ne informează că egiptenii se credeau inventatorii picturii ca atare. Însă, ne spune acelaşi scriitor latin, grecii refuză această preeminenţă afişată şi vorbesc despre inventarea adevăratei picturi abia de la ei încolo.
Oricare ar fi adevărul, pictura a luat naştere, ne asigură Victor Ieronim Stoichiţă, în „Scurtă istorie a umbrei“ (Humanits, 2008), printr-o „derivare“ a umbrei. Umbra a constituit pentru oameni impulsul de a „umple“ ceea ce vedeau ca apărând în faţa ochilor ca o consistenţă inconsistentă. De fapt, pictura a putut să ia naştere din privirea celor care au sesizat jocul dintre lumină şi umbră, dar şi din raporturile adverse dintre ceea ce numim umbră şi oglindă (speculum). Imaginea e simulacru, iar clarobscurul care se oferă primului pictor este totodată o amăgire, după cum observa chiar Platon într-unul dintre dialogurile sale.
Nu altceva decât o amăgire i se întâmplă lui Narcis atunci când acesta îşi vede chipul în apă: se îndrăgosteşte de o imagine care parcă nu e a lui, ca de o operă de artă, atât e de „frumoasă“. Imaginea reflectată pare o pictură. Îndrăgostitul de sine însuşi pictează fără să vrea şi fără să ştie. Narcis e îndrăgostit de umbra lui şi nu are scăpare: zeiţa îl pedepseşte pentru că a văzut-o goală.
Excelentul studiu al profesorului Stoichiţă, un mare specialist al istoriei artei, cu stagii îndelungi în cele mai faimoase instituţi
