Dacă istoria ne învaţă ceva este că ceea ce numim "criză" nu este deloc un fenomen de nişă. Nu există doar criză economică, doar criză morală, doar criză politică, doar criză instituţională. Anatomia crizei pe care o trăim este amplă din punct de vedere morfologic şi profundă din punct de vedere istoric. Criza noastră, spre deosebire, poate, de criza altora, este transdisciplinară. Actuala criză economică coexistă cu o criză politică de proporţii, cu o criză morală deja cronicizată, cu o criză instituţională totală. Este greu de stabilit care criză le provoacă pe celelalte, dar este lesne de observat că aceste crize diferite se alimentează una pe cealaltă şi alcătuiesc criza mare, generală, pe care o trăim, o vedem zilnic la televizor, pe stradă sau la locurile noastre de muncă. Actuala criză economică, despre care vorbim cu precădere de cîteva luni încoace, este şi o criză a statului, ca structură politică de administrare a puterii şi o criză a civismului şi o criză de nervi, deopotrivă.

Ca pe o ceapă, criza românească trebuie desfăcută analitic "foaie cu foaie", pentru că numai aşa putem înţelege cît de profundă e boala. Nu sper că, din demersul analitic, apare imediat soluţia. Am consumat de multă vreme această iluzie. Dar exerciţiul analizei crizei româneşti aduce mai multă cunoaştere şi, sper, o mai corectă listă a priorităţilor. Fără să ştim, de fapt, care sînt dezvoltările acestei crize, am impresia adesea că ne repezim pe ceea ce e doar mai acut într-un anumit moment şi ratăm astfel şansa soluţiilor bune. Din păcate, nimeni nu s-a încumetat să scrie ceva substanţial despre criza românească. S-a produs, doar, o abundentă publicistică, mai mult sau mai puţin superficială, după putinţele autorilor, s-au sugerat soluţii strîmte, s-a înjurat copios (în privinţa aceasta, exerciţiul stilistic a fost strălucitor!), s-a politizat masiv. Mă grăbesc să preciz